Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Suferința din lagărul de la Oranki (3)
Pentru a înțelege bine ceea ce au însemnat lagărele de prizonieri de război din Uniunea Sovietică vom privi în detaliu spre lagărul de la Oranki, lagărul unde au fost internați prizonierii ofițeri, care au lăsat numeroase mărturii despre viața lor de dintr-un loc uitat de lume, amenajat într-o fostă mănăstire ortodoxă. Ofițerii internați acolo, în special români, nu lucrau pe marile șantiere ale URSS, nici în minele subterane de minereuri, dar erau obligați să lucreze pentru propria subzistență, își păstrau gradele și aveau o relativă libertate în interiorul lagărului. Dar despre toate acestea în episoadele care urmează.
Munca din lagăr: Marșuri istovitoare sub loviturile gărzilor
Prizonierii ofițeri de la Oranki nu lucrau precum ceilalți militari, subofițeri sau soldați, pentru mari unități economice, în agricultură sau transporturi ci mai mult pentru propria întreținere. Numai că pentru niște oameni slăbiți, înfometați, bolnavi chiar și cele mai mici eforturi fizice constituiau un calvar, ca să nu mai pomenim de faptul că ofițerii erau mai puțin obișnuiți cu astfel de efort. La acestea se mai adăugau condițiile climaterice și de mediu. Depărtarea de alte așezări umane îngreuna aprovizionarea așa că trebuia găsite soluții locale pentru necesitățile imediate. În primul rând era frigul. Pentru început ofițerii au fost supuși la munci mărunte, în interiorul lagărului. Muncile de afară erau la grădina de zarzavat, la colhozuri și mai cu seamă la tăiat și cărat lemne în pădure. Iarna se lucra doar la pădure – tăiat, cărăușie sau desfundat drumuri.
„Eram lângă pădure și dispoziția era așa: Faceți foc cât vă trebuie și dacă vă mai trebuie lemne, duceți-vă în pădure și tăiați lemne și faceți focul (…) Nu era nici o restricție. Așa că în iarna aceea, 42/43, n-am dus grijă deloc de căldură”.- mărturisea Ion Tutoveanu.
Pentru unii ofițeri de rezervă, munca fizică era istovitoare și greu de suportat. Radu Mărculescu a fost în țară profesor de filozofie la un liceu iar mama lui a fost profesoară de franceză. Se trăgea dintr-o familie bună și nu a fost obligat să facă muncă fizică. Dar la Oranki a cunoscut pe propria piele ce înseamnă efortul fizic intens. După ce s-a întors de la Schit, Radu Mărculescu a constatat că toți ofițerii inferiori erau încadrați în brigăzi de muncă grea, în exterior.
„Una din aceste munci era tăiatul pădurii, pe lângă retezatul arborilor cu joagărul, mai trebuia să-i tai la o anumită lungime și să-i așezi într-o stivă, de nu știu cîți metri cubi, aceasta fiind norma pe zi pentru doi oameni. Este inutil să spun că foarte puțini dintre ei și-o îndeplineau. Alte lucrări erau tăiatul buștenilor în dulapi și scânduri, muncile agricole, sapa, tot felul de munci grele, desfășurate la foarte mari distanțe de lagăr, ceea ce însemna istovitoare marșuri dus-întors sub înjurăturile și uneori sub loviturile gărzilor”.
Tot el mai spune că cei mai tari erau recrutați pentru a presta munci la colhozurile din apropiere, fiind cazați în colhozuri, primind supliment de hrană 100-400 gr de pâine și o porție în plus la mâncare. Dar suplimentele nu se acordau decât celor care îndeplineau norma.
„Aici la Mănăstirea (Mănăstârca și la fel în oricare lagăr de prizonieri) programul se rotea pe 24 de ore în felul următor: La 6 dimineața deșteptarea și peste o jumătate de oră în serii de câte 500 mergeam la sala de mese pentru ceai. De la 8 la 4 p. m. muncă. Seara la 6 numărătoarea. La 11 noaptea suna clopotul de la poartă pentru stingere”.
Eugeniu Bucheru povestea că brigada din care făcea parte a fost trimisă, de la Mănăstârca, în vara anului 1946, să cosească fânul la un colhoz, care le-a promis că jumătate din fân va reveni cailor din lagăr, folosiți la transport. Satul era mic, cu căsuțe sărace iar acolo a întâlnit mai mulți vorbitori de limba română. El mai spunea că „prizonierii erau folosți în așa zisele munci de autodeservire, cu care de multe ori se exagera. Procurarea de lemne pentru prepararea hranei, pentru procurarea lemnelor de foc precum tăiatul copacilor, transportul cu căruțe trase de prizonieri, munca în livadă, grădina de zarzavat, spălătorie, ateliere de tot felul” etc.
Crivățul chiuie nebun!
Înainte de formarea brigăzilor de lucru și trimiterea lor pe teren, prizonierii erau controlați medical, și catalogați din punct de vedere sanitar pentru a corespunde dificultății serviviului prestat: „Medicul rus ne vizita în fiecare lună, ne trăgea de piele și ne cataloga pe grupe de lucru. Grupele I și II lucrau înafara lagărului, iar grupa III la muncă în interior. Mai era o grupă a marilor slăbănogi. Cei de la OK. (odihnă comandă) erau atât de slăbiți încât erau scutiți de orice muncă, în așteptarea sfârșitului”– spunea Dimitrie Bejan. În interior muncile mai ușoare erau ținute pentru comunarzi (cei care au aceptat comunizarea), care aveau și un supliment de mâncare. La infirmerie lucrau medici prizonieri sub supravegherea sovieticilor.
Cel mai greu era lucrul în anotimpul de iarnă. Preotul Dimitrie Bejan a participat pe timp de iarnă cumplită la transportul de lemne din pădurea care se afla la puțini kilometri depărtare dar care în condițiile date păreau zeci de kilometri:
„Și a început o viforniță, ca nicăieri pe fața pământului. Taigaua se frământa și fluiera șerpește, prin mii și mii de vârfuri de copaci. Zgomotul era mai puternic decât furioasele valuri, care bat rupând din țărmurile argintii.
Crivățul bătea cu biciul mâniei lui Dumnezeu, de-ți lua și răsuflarea. Pe la coturi se întindeau dune uriașe de zăpadă, pe care năpraznicul vânt le aduna, le fixa cu o presiune de nu știu câte sute de metri pe minut, formând la suprafața lor o scoarță tare, zgrunțuroasă, peste care se putea trece fără ca piciorul să se înfunde. Iar lagărul Mănăstârca se tupila la pământ de frica vijeliei. Printre bordeie nămeții erau de doi metri înălțime. Luptând din greu, cu lopeți și cocioarve mari, se putea face o pârtie până la poartă și până la bucătărie. Iar noi înfruntam vijelia stihiilor dezlănțuite. Cu crivățul în coastă, înaintam spre pădure (trebuiau lemne pentru lagăr, pentru Gorki). Cu căciulile legate sub bărbie, cu șervet legat peste față și doar cu ochii liberi, care lăcrimau fără pauză, cu haine vătuite, numai zdrențe pe noi și în picioare, cu bocanci din pânză…
Ne întoarcem, cu câini şi ceasovoi, fiecare, cu o loasbă de mesteacăn de doi metri pe umăr. Crivățul se repede hoțește în noi și ne ia povoara de pe umeri, trântindu-ne în zăpadă. Ce chin ca să te ridici cu mâinile ude, cu ciorapi pe mâini în loc de mănuși, cu vifornița care-ți astupă gura. Inima bate până la spasm și se întreabă până când? Când ridici ochii lăcrimați în sus, norii sunt prea jos și Dumnezeu, care rămâne dincolo de ei, nu te aude. Unul după altul, pe aceeași urmă de picior, o mie, două mii, trei mii de oameni cu o loasbă de mesteacăn de 2 metri pe umăr. Crivăţul se repede hoţeşte în noi şi ne ia povara de pe umeri, trântindu-ne în zăpadă. Şi crivăţul chiuie nebun”.
Gărzi înfometate, prizonieri privelegiați
În schimb munca din timpul verii în colhozul din apropiere, la recoltat cartofi, pe lângă că le făcea bine prizonierilor, îi ajută să-și îmbogățească hrana cu cartofii copți la focul vreascurilor după cum mărturisește Dimitrie Bejan:
„Adunăm prima grămadă de cartofi. Soarele, foarte înțelegător, ne încălzește și trebuie să recunosc că mă simt bine. Vedem că se aprind pe tarla focușoare – vreascuri berechet – și, ici colo, se fierbeau în gamele sau se coceau cartofi. După vre-o două ore de lucru, toți eram cu cartofi copți în buzunare. Colhoznicii se uitau cu jind la noi; copiii de școală se furișau până la focușoarele noastre și cu ochii măriți de foame și de poftă, ne rugau: „Dă-mi și mie nene”. Și iată că, împărțeam prada, pe din două, cu acești copii flămânzi. Colhoznicii au încercat să coacă și ei cartofi, dar „prezidatele” și brigadierii, înjurându-i le împrăștie focurile; nu era voie să risipească bunul comun. Apoi președintele colectivului se așeza pe o buturugă, scotea din geanta de mușama care-i atârna de la șold până la călcâie, o bucată de pâine albă, proaspătă, întindea frumos unt pe ea și mânca încet, tacticos; toate gurile colhoznicilor se umpleau de apă. Ei nu aveau pâine deloc, despre unt nici vorbă, iar zahărul nu-l văzuseră de cinci ani. Gărzile sovietice erau și ele înfometate atât de mult încât se dedau la sustragerea cartofilor de pe ogorul unde lucrau prizonierii. Pentru aceasta soldații sovietici își legau pantalonii jos în jurul picioarelor și introduceau pe la brăcinari prețioasa legumă.
În zilele următoare ne-am organizat. Fiecare companie (erau două) a venit cu un cazan potrivit și cu sare. Înainte de a începe lucrul adunam în pripă găteje și lemne, spălam două-trei sute de kilograme de cartofi și lăsam doi oameni să-i fiarbă și să-i coacă. Când totul era gata, fluierau. Ne adunam în jurul cazanului și ne primeam porția; ce nu puteam mânca, duceam în lagăr pentru prieteni”.
Tratamentul deosebit la care erau supuși prizonierii se datora faptului că aceștia prestau munca la colhoz, pentru hrana proprie, ușurând astfel problemele administrației lagărului cu aprovizionarea, pe când localnicii erau obligați să facă planul și să predea producția statului pentru efortul de război și reconstrucție. Uneori prizonierii erau solicitați să efectueze munci ocazionale. Astfel întruna din zilele de sfârșit de august 1944 comandatura lagărului poruncise ștarșelui să-i pună la dispoziție „o brigadă” care să amenajeze o pistă sportivă la școala din Oranki. Muncile la care erau supuși prizonierii ofițeri de la Oranki erau totuși suportabile comparativ cu ceea ce erau obligați să facă prizonierii din lagărele de lucru pe marile șantiere. Altele erau necazurile ofițerilor.
Carcera, mijloc de tortură!
Abaterile de la normele de conviețuire în lagăr, protestele de tot felul, neîndeplinirea planului de lucru se pedepseau cu zile de carceră. Eugeniu Bucheru cunoștea foarte bine acest mijloc de pedeapsă pentru că a petrecut multe zile în celula carcerei:
„Carcera de la Mănăstârca se afla într-un colț al lagărului. Era o construcție mai mică, tot din lemn, îngropată pe jumătate în pământ, după modelul bordeelor, cu o singură fereastră la nivelul solului și cu luminator la mijloc. Firește, nu avea instalație de încălzire, dar nu asta era nenorocirea cea mai mare. Fiind amplasată într-un teren mocirlos, unde mustea în permanență un lichid cu miros pestilențial, nivelul lichidului se urca sau cobora înăuntrul carcerei după ploile care cădeau în regiune, umezeala nu dispărea niciodată, nivelul apei nu scădea sub două degete. La temperaturi joase apa îngheța. Încarceratul nu putea face decât mișcări foarte limitate într-un cadru de 1,50/1,25 metri, acestea fiind dimensiunile carcerei. Pedepsele cele mai ușoare nu erau sub 10 zile. În carceră miasmele se simțeau târându-se pe jos, pe pereții răpănoși, pe trupurile oamenilor. Ele constituiau o insultă la adresa demnității umane. Nu putea fi ceva mai abject, mai dezonorant decât intensitatea duhorii care, depășind simțurile, părea să polueze chiar și sufletele. După ce te obișnuiai cât de cât, mirosul aducea întrucâtva cu izul unui stârv, al excrementelor și urinei stătute. Dimineața paznicul îți întindea un polonic de un sfert de litru de apă călâie. Ceaiul. Pe la amiază polonicul conținea un terci de mei sau ovăz, cașa și o bucată de pâine ca pământul. Asta era tot.
Atunci intervenea Mitică prizonierul. Dacă era iarnă și zăpada acoperea lagărul, el îmbrăca un cearșaf și se strecura târându-se până în apropierea carcerei, unde trebuia să aștepte și câte o oră ca să poată coborî prin luminator pachetul cu bucăți de pâine, mahorcă și ce se mai găsea, chiar și câte o manta sau pătură. Uneori mai nimereau la carceră și nemți, mai rar spanioli și aproape deloc unguri”.
Dimitrie Bejan are și el multe cuvinte aspre despre carceră: „Şi nenorocita de carceră de la Mănăstârca-i blestem, nu alta. Tot un bordei, mai mic, cu boxe multe, despărţite cu scânduri, cu geamuri sparte şi fără foc. Raţia? O zi, chipitoc – apă fiartă – , o zi, mâncare, porţie redusă”.
Dar nimeni nu a cunoscut mai bine carcera ca Gheorghe Netejoru care a fost „campion” al carcerei de la Mănăstârca:
„Carcera a fost unul dintre principalele mijloace de tortură pe care le-au folosit din plin, cu măiestrie față de noi. Oricând și oricine, cu motiv sau fără motiv, putea fi băgat la carceră. Era suficient să fi fost numai bănuit că ai vrea să pui ceva la cale, sau să zici ceva la adresa rușilor și fără prea multe discuții erai băgat la carceră. Motivul era veșnic același; atitudine dușmănoasă față de pașnicul popor sovietic.
Din luna octombrie 1944, de când am ajuns în lagărul Mănăstârca și până în decembrie 1946, când am fost trimis la închisoarea din Gorki, am stat la carceră peste 300 de zile, la care se mai adaugă și 26 de zile de grevă a foamei”.
În 17 ianuarie 1947, Gheorghe Netejoru a fost deferit Tribunalului Militar al regiunii Gorki, pentru învinuirea de a fi sfidat ordinele comandantului lagărului și de a răspândi teroarea în lagăr, care l-a condamnat la 8 ani de închisoare într-un lagăr de reeducare prin muncă!
Carcera a fost doar una din mijloacele folosite pentru disciplinare, intimidare și supunere a prizonierilor. De fapt toate mijloacele erau folosite pentru a reduce oamenii la simple unelte vorbitoare. Dar despre toate celelalte în următoarele episoade.
Citește și:
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Suferința din lagărul de la Oranki
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Viața și moartea în lagărele sovietice
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
