Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Viața și moartea în lagărele sovietice (1)

Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români |  Viața și moartea în lagărele sovietice (1)

Experiență terifiantă

Prizonieratul trăit în lagărele din URSS a rămas în memoria ostașilor români ca o experiență terifiantă, cu suferințe greu de descris, cu moarte la tot pasul, dar și cu salvări miraculoase, cu atrocități comise de gardienii soldați, dar și cu acte de milă și de solidaritate. În primele zile și în primele săptămâni după capturare, cum am văzut în capitolul precedent, granița dintre viață și moarte era foarte subțire, atunci înregistrându-se cel mai mare număr de morți. Dar, după sosirea în lagăre situația se va ameliora treptat pentru că acolo existau locuri amenajate special, existau regulamente și reguli după care se desfășura viața zilnică. În primul rând este de reținut că în primele luni de conflict prizonierii au fost transportați, pe jos sau cu mijloace mecanice pe distanțe foarte mari, în interiorul imensei țări sovietice. După călătoria extenuantă, care decima efectivele, supraviețuitorii ajungeau la destinație de-a dreptul muribunzi din cauza suferințelor pricinuite de deplasare. Bolile acumulate secerau numeroase vieți încă din primele zile de la sosire. Oamenii erau plini de paraziți, nespălați, cu moralul la pământ etc. Așa că pentru început erau necesare măsuri severe de igienă, hrană măcar pentru a supraviețui, tratamente medicale etc. Numai că în lagăre nu existau nici mâncare adecvată și suficientă, nici medicamente, nici personal medical, nici haine pe măsura climei extreme și nici condiții de locuit adecvate. Pe deasupra nu exista nici bunăvoință din partea administrației lagărelor, bunul plac prevalând în fața regulamentelor, mai ales că personalul de pază și deservire era de cea mai proastă calitate. Dar, pentru a prezenta viața din lagăre vom apela la memoria prizonierilor-deținuți, relatările descriind cum nu se poate mai bine realitatea cu care s-au confruntat. Desigur, fiecare cu memoria lui, cu puterea lui de a pătrunde dincolo de realitatea imediată, cu experiența personală și cu resentimentele păstrate mult timp după ce a ajuns acasă. 

Uniunea Sovietică nu era pregătită pentru „găzduirea” unui număr mare de prizonieri în condițiile în care atacul german a fost o surprindere totală. La începutul anului 1942 existau doar 6 lagăre pentru prizonieri, amenajate cât de cât pentru adăpostirea celor capturați. Este drept că nici nu existau prea mulți prizonieri în condițiile în care Armata Roșie era în retragere precipitată. 

Birocrație excesivă

Regulamentele sovietice erau alcătuite cu multă minuțiozitate, reglând în amănunt toate aspectele de care trebuia să se țină seama, începând cu internarea în lagăr, continuând cu organizarea internă, munca, alimentația, îmbrăcămintea, ordinea și disciplina etc. La sosirea în lagăr a prizonierilor de război, șeful lagărului sau șeful secției a 2-a îi verifica pe cei sosiți după tabelul de etapă, prin efectuarea apelului nominal și verifica corectitudinea celor menționate în tabel. Pentru fiecare evadat se va întocmi câte un dosar cu datele personale și împrejurările evadării și cu măsurile adoptate pentru urmărirea lui. La sosirea întregului eșalon se va întocmi un act în care vor fi menționate date cu privire la numărul de prizonieri primiți în lagăr, reclamațiile primite și alte situații ivite.. Un exemplar al actului va fi înmânat imediat Direcției pentru Problemele Prizonierilor de Război și ale Persoanelor Civile Internate din cadrul NKVD.

Prizonierii de război erau imediat înregistrați în registrul de evidență. După înregistrare  se trecea la completarea chestionarului de anchetă pentru prizonierii de război, care constituia principalul document de evidență, ce trebuia completat obligatoriu cu cerneală și scris citeț. Chestionarul era foarte amănunțit elaborat și conținea întrebări privind numele, prenumele, locul și data nașterii, denumirea unităților administrativ teritoriale, domiciliul, locul satisfacerii stagiului militar, soția, copiii. Existau și întrebări care priveau ocupația, averea, originea socială, proprietățile, limba maternă, dacă a fost sau nu membru al unui partid, școlile absolvite, specializările de tot felul, educația militară, gradele avute și funcțiile deținute în armată. Alt tip de informații vizau perioada în care a luptat pe teritoriul sovietic, locul unde a fost luat prizonier, decorațiile avute. Funcționarul care îl interoga trebuia să noteze și semnele particulare. 

Pe baza datelor din chestionar se întocmeau apoi fișele de evidență. Orice ieșire din lagăr era consemnată pe verso, în fișa tip. Decesul prizonierului în lagăr presupunea alte acte; de deces, de efectuarea autopsiei, boala care l-a provocat etc. Fiecare prizonier avea un dosar de evidență personală care conținea chestionarul, documentele privind evadările, plecarea din lagăr, înregistrarea în alt lagăr. Interesant este că în poziția nr 8 a chestionarului se cereau date privind apartenența etnică a prizonierului, în schimb nu se pomenea armata din rândurile căreia provenea persoana interogată. Acest mod de abordare a problemei a creat numeroase confuzii privind originea exactă a militarilor prizonieri de război. Militarii armatei române, originari din Basarabia și din partea de nord a Bucovinei, erau trecuți în acte, după apartenența etnică, drept moldoveni, ucraineni sau ruși. Acest gen de statistică a creat mari greutăți în stabilirea numărului de prizonieri de război proveniți din armata română. 

Prizonierii predați cu proces verbal!

Unul dintre primele documente privind internarea prizonierilor români în lagăre este „Procesul verbal de predare-primire a primului lot de prizonieri de război români sosiți în lagărul de la Spasski-Zavod (nr 99), din 8 septembrie 1941”. Conform ordinului din 15 august, maiorul Kadîșev, șeful lagărului din Temnikov, al NKVD și Davidenko, șeful secției a II-a au trimis la Spasski 1437 prizonieri de război, dintre care: 518 soldați germani și 919 soldați români. Șeful grupului a mai predat alți 1361 prizonieri, o ladă sigilată cu fișe de evidență și plicul secret pentru șeful lagărului. S-a predat și actul de deces pentru soldatul Dogaru Mihai Gheorghe, din armata română. Soldatul Zamfir Mihai Sârbu (Caraș Severin) a decedat chiar în ziua sosirii. La sfârșitul documentului se face observația că  dintre cei intrați în 8 septembrie, peste 160 persoane au decedat în perioada transferului.

Acest prim transport nu a fost făcut întâmplător la Spasski-Zavod, deoarece se intenționa folosirea prizonierilor la muncă. Lagărul se afla în regiunea Karaganda, din nord-vestul Kazahstanului, o regiune minieră unde era mare nevoie de mână de lucru. Aici s-au transferat și unități industriale din vestul URSS din calea înaintării germane. Din acest motiv, în Karaganda-Kazahstan au funcționat în perioada 1941-1945 trei lagăre NKVD pentru prizonieri militari si internați civili străini: SPASSK nr. 99; Balhash nr. 37 și Jeskazgan nr. 39. În ultimele două nu au fost identificați prizonieri români. Dar, la Spasski-Zavod s-au perindat numeroși români și vom insista asupra acestui lagăr. 

Lagărul NKVD nr. 99 de la Spasski a fost inființat in iulie 1941, pe structura Diviziunii Spassk a Karlag-ului NKVD și era situat la aproximativ 30 km de orasul Karaganda, pe teritoriul fostei Uzine de Extractie a Cuprului – Spasski. Pe tot timpul funcționării, prin acest lagăr au trecut 66.160 de prizonieri de război străini, dintre care 6.740 de prizonieri au fost de naționalitate română. La aceștia s-a adăugat un număr de peste o mie de prizonieri de „altă naționalitate”, care au luptat in Armata Română, având cetățenia română la acea vreme (evrei, ucraineni, armeni, moldoveni). In documentele lagărului, prizonierii de război străini au fost inregistrati pe naționalități. Incepând cu 1944, lagărul s-a extins și s-au format noi divizii de producție, numeroase contingente fiind folosite la munci în intreprinderi industriale situate pe intreg teritoriul regiunii Karaganda (orasul Temirtau, satele Spassk, Saran, Dubovka, Kok-Uzen, Zapadnyi, Fedorovka), la minele de carbune Kostenko, Kirov.

Astfel, în anii 1947-1948, lagărul Spassk era constituit din 24 de divizii și concentra cca. 30.000 de prizonieri militari și civili străini. În vara anului 1950, in conformitate cu dispozitia MVD (Ministerul de Interne al URSS), lagărul Spassk pentru prizonieri străini din Karaganda a fost lichidat. 

Cauzele mortalității ridicate 

Încă de la început au fost semnalate, chiar de documentele autorităților, numeroase deficiențe existente în asigurarea unei viețuiri adecvate a prizonierilor. Reproducem sintetic în acest sens dintr-un memoriu „Privind rata ridicată a mortalității în rândul prizonierilor de război și deficiențele existente în asigurarea asistenței medicale de către serviciul sanitar”.

În memoriu se spune că din septembrie și până în 20 octombrie 1941, în lagărul NKVD de la Spasski-Zavod au sosit 1200 prizonieri de război și 1200 persoane internate, printre aceștia aflându-se și prizonieri de război polonezi. În total în lagăr au ajuns 5400 de persoane. Până în 20 octombrie, dintre cei 4200 de prizonieri și de persoane internate au decedat 1670 de persoane.

Cauzele care au dus la numărul mare de decese au fost considerate a fi:

1. Cauza principală a mortalității în rândul prizonierilor de război o constituie faptul că, mult timp, ei nu au muncit, ci au stat în permanență culcați, ceea ce a determinat atrofierea mușchilor.
2. După deschiderea a trei sectoare de producție în lagăr, unde prizonierii efectuează cele mai grele munci fizice, numărul bolnavilor a crescut brusc, astfel din septembrie 1941 până în mai 1942 au decedat 615 persoane, iar din mai până în 20 octombrie au murit 1055 persoane. La 20 octombrie există 862 bolnavi, plus bolnavii de la două sectoare de producție, în total peste 1000 de persoane.
3. În prezent în lagăr există 8 infiermerii, din care doar 3 sunt bine amenajate. Lipsește curentul electric, pe perioada iernii nu sunt încălzite, nu au instrumente medicale, saltele, pături și duc lipsă de medicamente. În consecință nu există un regim sanitar sau norme de igienă, greu de realizat în astfel de condiții. 
4. Prizonierii sunt extrem de epuizați, se spală cu apă rece, în camere neîncălzite, iar dacă merg la baie la întoarcere răcesc.
5. Prizonierii nu merg la baie decât de trei ori/lună, dar unii refuză, iar dacă merg nu primesc lenjerie la schimb. De exemplu 36 persoane de la atelierul mecanic nu au mers la baie timp de o lună.”

În continuare se mai spune că din cauza regimului de economisire impus la combustibil nu se poate face deparatizarea, apoi bolnavii aflați în convalescență au fost trimiși la munci grele și se dă un exemplu despre cum oamenii unui detașament aflat la 18 km distanță, la un colhoz, au locuit într-un grajd, mergeau la muncă nemâncați, în consecință în 20 de zile trei au murit și 17 s-au îmbolnăvit grav.

La fabrica de cărămizi nu exista baie iar lenjeria era schimbată ocazional, în barăci lipsea apa fiartă, camerele erau neîncălzite, lipseau ușile și ferestrele, iar când prizonierii vin uzi de la muncă nu au unde să-și usuce hainele etc.

Regimul de hrană lăsa mult de dorit, li se distribuiau cartofi stricați. La 12 octombrie, în loc de 520 kg legume au fost distribuite 350 kg. Bucătarii erau nevoiți să folosească mai multă apă pentru a crește numărul de porții.

„Vă mai informăm că lipsa hainelor călduroase și a încălțămintei pe timp de iarnă pentru prizonierii de război poate constitui cauza principală a răcelii și a mortalității în masă a acestora”. 

Moartea din lagărele de muncă 

Politica faţă de folosirea prizonierilor de război s-a schimbat la începutul anului 1942, pricinuită de lipsa acută a forţei de muncă în economia URSS, cauzată de ampla mobilizare în armată în primele luni de război și de cedarea, pentru moment, a unor teritorii întinse şi foarte dens populate. La începutul anului 1942, centrul de la Moscova al NKVD începe a emite ordine privind modul de folosire la lucru a tuturor deținuților prizonieri. În Ordinul nr 5 al NKVD privind folosirea prizonierilor de război apți de muncă la activitățile din industrie, dat la Moscova în ianuarie 1942 se spune că:

„Pentru utilizarea la muncă a tuturor prizonierilor de război apți de muncă ordon:

1. 3156 persoane, prizonieri de război germani care se află în lagărul Spasski-Zavod să fie folosiți în industria carboniferă la încărcarea cărbunelui, iar 1821 de persoane să fie transferate din lagărul Elabuga.
2. 1339 persoane, prizonieri de război români, care se află în lagărul din RSSA Mari să fie utilizate în exploatările în cadrul lagărului Unja al NKVD și în continuare sunt repartizați alți prizonieri.
3. Pentru paza prizonierilor se alocă un militar la 8 prizonieri, se va face uz de armă”. 

Al treilea mare şantier pentru prizonierii de război a fost organizat la exploatările forestiere din cadrul coloniei de reeducare prin muncă de la Unja, din regiunea Gorki. Două lagăre de muncă din acea regiune au fost, de fapt, lagăre ale exterminării din cauza condiţiilor extrem de grele. Astfel, dintre cei 2500 de prizonieri (inclusiv români) care au fost transferaţi la exploatările forestiere din zona Unja, după trei luni, 600 de persoane au decedat şi 1 500 sufereau de distrofie în formă gravă. În urma constatării acestei situaţii, lagărul a fost închis.

O situaţie similară s-a înregistrat şi în Lagărul de la Aktiubinsk, unde au ajuns prizonieri români şi germani foarte slăbiţi. Şi acest lagăr a fost închis ca urmare a numărului mare al deceselor. M.M. Alekseev, comisar politic al lagărului Aktiubinsk (RSS Kazahă), raporta în  februarie 1942 despre contingentul extrem de slăbit de prizonieri români și germani: „Cauza principală a deceselor – pelagra. Astfel dintr-un total 368 persoane decedate, 237 au murit din cauza pelagrăi, 21 persoane au murit din cauza afecțiunilor gastro-intestinale”. 

Se încearcă explicații pentru care prizonierii români și germani sosiți recent au murit în număr mare, spre deosebire de ceilalți prizonieri. În primul rând se spune că au sosit foarte epuizați fizic și bolnavi. Se cer încăperi utilate și amenajate pentru astfel de situații, igienă adecvată, mâncare, combustibil. „Până în prezent lemnele și cărbunii nu au sosit”. La Aktiubinsk prizonierii erau folosiți la minele de nikel de la Kimpersai. 

Deasemenea, „Raportul secției speciale a Lagărului din RSSA Mari privind cauzele deceselor și ale degerării prizonierilor de război români pe timpul transferării acestora în lagărul de la Unja, Regiunea Gorki”, din 4 mai 1942, specifică următoarele cauze:

„Pentru percheziționarea și recepționarea convoiului s-a pierdut timp îndelungat, astfel plecarea convoiului s-a făcut nu dimineața ci seara, când temperatura era foarte scăzută. Traseul către locul de îmbarcare în vagoane a durat foarte mult, s-a mers încet, au fost reținuți ½ oră lângă vagoane în așteptarea întârziaților. Deplasarea de 11-12 km s-a făcut în ger timp de 7 ore și 30 minute. Convoiul a petrecut pe drum, apoi în vagoane, timp de 22 zile, cu șapte mai mult decât perioada prevăzută pentru care s-a acordat hrană. Predarea s-a făcut în 7 aprilie. Pe parcursul drumului nu s-a asigurat hrană caldă. Convoiului nu i s-a asigurat combustibil suficient, deasemenea medicamentele au fost insuficiente. Prizonierilor nu li s-au asigurat haine călduroase înainte de plecare. Pe drum au decedat Stoia Dumitru, Albu Traian, Buzatu Dumitru. Din totalul de 467 prizonieri predați, 25 au avut degerături”.

S-au tras și concluzii, stabilindu-se că operațiunea a fost tratată neserios. În ziua în care convoiul s-a deplasat la calea ferată au fost minus 26 grade.

Regulamente și reguli doar pe hârtie

Problemele apărute în organizarea și funcționarea lagărelor de muncă au dus la  aprobarea, în 3 august 1942, de către S.N. Kruglov, adjunct al comisarului poporului pentru afacerile interne, a „Regulamentului de funcţionare a Direcţiei generale pentru problemele prizonierilor de război şi ale persoanelor civile internate, din cadrul NKVD al URSS”.  Pentru prima oară, în cadrul Direcţiei a fost creată Secţia de Organizare şi Producţie, care urma să dirijeze procesul de utilizare a prizonierilor de război ca mână de lucru în economia sovietică. Potrivit acestui document, Secţia de Organizare şi Producţie avea sarcina să asigure utilizarea prizonierilor de război ca mână de lucru în industrie, în transport şi în agricultură; să dirijeze activitatea de producţie a lagărelor, să verifice respectarea contractelor de muncă încheiate între lagăre şi agenţii economici; să elaboreze diverse modalităţi de evidenţă şi de gestiune a utilizării muncii deţinuţilor, să supravegheze procesul general de folosire la muncă a prizonierilor de război.

Conștientizarea faptului că pentru a avea mână de lucru utilizabilă, prizonierii trebuiau să fie cât de cât apți de muncă, adică bine hrăniți și tratați, s-a emis la 25 august 1942 „Circulara nr 353” a NKVD trimisă tuturor lgărelor pentru prizonieri de război cu privire la introducerea normei de hrană pentru prizonierii de război care prevedea:

•   Pâine și hrană caldă: Pâine de secară – 400 gr de persoană/zi; făină de calitatea I – 20 gr; Crupe 100 gr; Pește 100 gr. ulei vegetal 20 gr; Zahăr 20 gr.– legume și cartofi,  etc. Prizonierii care lucrează vor primi suplimentar 100 gr pâine de secară suplimentar.
• Pe timpul deplasării prizonierii vor fi hrăniți pe etape; se permite ca normele să fie înlocuite cu hrană rece, pâine 600 gr. S-au stabilit și drepturile de tutun.
•  Drepturile bănești: Pentru achiziționarea de obiecte de primă necesitate, prizonierii de război primesc: soldații și comandanții cu grade mici – 7 ruble pe lună; corpul de comandă cu grade medii – 10 ruble pe lună; corpul comandanților superiori cu grade mari – 30 ruble/lună fiecare. S-au stabilit și retribuțiile pe lună pentru cei care lucrează, în funcție de îndeplinirea normii. De exemplu dacă se îndeplinește doar în proporție de 40-50% primește 10 ruble/lună și tot așa în creștere, iar cei care depășesc normele primesc 50 ruble/lună.
• S-au stabilit drepturile de săpun: 100 gr/lună și drepturile de echipament distribuit gratuit.  

Bineînțeles că toate aceste norme erau mai mult pe hârtie, pentru că în realitate situația era cu totul alta. În primul rând, aprovizionarea cu alimente pe timpul marșurilor de deplasare spre lagăr era dezastruoasă și când se făcea era total insuficientă. Adăpostirea în spații amenajate lipsea aproape cu desăvârșire, se făcea de multe ori pe jos, pe pământul înghețat sau în grajduri și magazii, iar în vagoanele de tren se murea pe capete. În aceste condiții nu era de mirare că  jumătate dintre prizonieri mureau până la sosirea în lagăr. Așa se face că în lagăr ajungeau oameni bolnavi, scheletici, distrofici, moartea secerând în continuare.

Pentru sovietici, cel puțin în prima fază a războiului (anii 1941-1942), îngrijirea prizonierilor era ultima lor grijă, deoarece lipsurile de tot felul erau imense pe tot cuprinsul Uniunii Sovietice. Prin urmare normele emise erau cel mult deziderate. Problemele apăreau chiar de la luarea în prizonierat. Ele se accentuau pe măsură ce numărul celor internați creștea, generând noi probleme. Într-un raport din 8 decembrie 1942 ni se spune că la stația Sebriakovo au sosit 3519 prizonieri români și germani fără nici un fel de liste. La sosire prizonierii s-au plâns în legătură cu faptul că pe timpul deplasării nu au primit hrană timp de trei zile.

Cadavre predate fără acte și alte abuzuri

Problemele ce trebuiau să fie rezolvate se vor amplifica după ofensiva sovietică de la Stalingrad, din 19-20 noiembrie 1942, pentru că încă din primele zile a urmat un flux masiv de prizonieri; circa 64 000 prizonieri de război au fost trimişi în lagărele existente. Pentru a face față necesităților au fost organizate opt noi lagăre, cu o capacitate de 30.000 persoane, pentru a munci în întreprinderile şi în exploatările forestiere din cadrul Comisariatului Poporului pentru Industria Forestieră; 16.000 persoane au fost trimise la muncă la întreprinderile din cadrul Comisariatului Poporului pentru Industria Carboniferă, iar 10.000 persoane au fost trimise la muncă pe şantierele metalurgice. La o lună de la începutul ofensivei sovietice, la 20 decembrie 1942, Comitetul de Stat al Apărării a  dispus folosirea la munca de extracţie a cărbunelui a prizonierilor de război români, astfel că mulți dintre ei au fost transportaţi în lagărele din regiunile Ivanovo, Tula, Riazan, situate în apropierea capitalei URSS. La începutul anului 1943, prizonieri de război români erau deţinuţi și în Secţiile nr. 13 şi 14 ale Lagărului nr. 283, de la Stalinogorsk, staţia de cale ferată Uzlovaia.  

Căpitanul de securitate Kadîșev, șef al administrației Lagărului 58 Sîciov, a semnat un proces verbal în care atestă efectuarea predării-primirii, la 9 decembrie 1942, a 3141 prizonieri de război români; ofițeri, subofițeri, și soldați sosiți de pe frontul de sud-vest, stația Filonovo, fără nici un fel de liste. În plus au fost preluate 21 cadavre. La fel s-a întâmplat în 11 decembrie, când au fost primiți 2859 prizonieri români fără liste. Au fost predate și 57 cadavre, iar alte 63 cadavre au fost predate la stațiile Balașov, Rtișcevo, Ruzaevka, Penza. La sosire prizonierii au făcut plângeri că pe timpul deplasării nu au primit apă și hrană două zile.  

Întru-un alt proces verbal, tot din 11 decembrie 1942, se spune că la momentul primirii prizonierilor s-a constatat că la locul stabilit pentru plecare s-au îmbarcat 2759 persoane din care 120 au decedat pe drum, iar din cele sosite 180 sunt foarte slăbite, 60 nemaiavând șanse de supraviețuire.

Toți cei sosiți erau plini de păduchi și murdari. Potrivit declarațiilor soldaților din escortă, acești prizonieri, pe timpul marșului de 7 zile până la lagărul de tranzit, nu au fost hrăniți. În lagăr nu li s-a asigurat hrana, ei primind abia după îmbarcare câte 800 grame de pâine pentru 2 zile. Numai că a urmat o staționare a trenului pe linie moartă timp de trei zile.

 Într-un alt raport, din 21 ianuarie 1943, se comunică concluziile referitoare la cauzele mortalității prizonierilor de război în lagărul 165 de la Talițî, regiunea Ivanovo:

„În decembrie au fost trimise trei eșaloane cu prizonieri de război. E 1 cu 2500 persoane; E 2 cu 2856 persoane; E 3 cu 543 persoane”.

Se spune că de la locul capturării până la locul de concentrare au mers pe jos 7-8 zile. Hrana s-a limitat la pâine, dar nici aceasta nu s-a dat  regulat. La popasuri prizonierii stăteau în aer liber, în stoguri de fân. Prizonierii au locuit în condiții extrem de severe la un sovhoz aflat la 6 km de Kapustin, unde au stat, înainte de a fi îmbarcați în vagoane, timp de 5-10 zile. Îmbolnăvirile și degerăturile au apărut pentru prima dată în perioada cât aceștia au stat în sovhozul acela. Pe timpul deplasării pe calea ferată nu s-a organizat hrănirea acestora.

O problemă deosebit de grea a constituit-o absența apei potabile, atunci când li se dădea ca hrană pește sărat. Dotarea cu sobe a vagoanelor s-a realizat abia după plecarea trenului. Au fost cazuri de degerături în vagoane.

Din totalul de 5899 de prizonieri de război trimiși cu trei eșaloane în timpul deplasării spre Lagărul 165 au murit în total 1021 de persoane. Pe lângă acestea, în lagăr au mai fost predate încă 140 cadavre, ceea ce reprezintă 19,7% din numărul total de persoane transportate sub escortă.

„Nu este posibilă stabilirea clară a numărului de decese pe timpul deplasării pe calea ferată și după debarcarea prizonierilor de război în orașul Viazniki și pe perioada deplasării acestora pe distanța Viazniki – Talițî deoarece întocmirea de către escortă a actelor de predare pentru prizonierii de război s-a făcut pe baza prezenței prizonierilor de război la momentul predării lor către lagărul de la Talițî”.

Se mai spune că dintre cei sosiți,

„300 au fost bolnavi, cărora li s-a pus la dispoziție clădirea clubului lucrătorilor din transporturi. S-au întâmplat și lucruri neprevăzute, numeroase abuzuri. Astfel pentru aprovizionarea celor sosiți s-au pregătit 60 găleți cu apă fiartă care au fost luate de către un eșalon militar în trecere și de un tren sanitar. După debarcare, mulți prizonieri au mâncat zăpadă. Pe drumul Viazniki -Talițî cei bolnavi au fost abandonați pe drum. Chiar în primele ore după sosirea în lagăr au murit 139 persoane din cele trei eșaloane. În perioada următoare, până la 1 ianuarie 1943, au murit 180 persoane. De la 1 ianuarie până la 20 ianuarie alte 911 persoane; în total 1091 persoane”. 

Conform datelor înregistrate, aproape toate decesele au fost cauzate de pelagră (din raportul locotenentului de securitate G. I. Kalmanovici șeful secției a 4-a din direcția pentru problemele prizonierilor de război).

Prizonierii Stalingradului

Capitularea de la Stalingrad, din 2 februarie 1942, va furniza lagărelor sovietice cel mai mare contingent de prizonieri de război de până atunci; circa 90 de mii, între care aproximativ 20.000 români. Atunci s-a putut întocmi un raport sintetic privind lagărele de repartizare, elaborat în 23 februarie 1943.

În acest act suntem informați că cei mai mulți români se aflau în Lagărul 58 de la Temnikov – 7223; dintr-un total de 13 236. Români în număr mare mai erau în Lagărul 188 Rada – 3994; Iuja nr 165 – 2885;  

În lagărele de staționare și de producție existau: La Celiabinsk 4079 români din 4085 total; Oranki 2190 români din 2823; La Astrahan 966 români din 1061.  Majoritatea erau români și în Lagărul nr 70 Asbest – 959. Conform datelor comunicate, la Oranki au murit între timp 796, la Temnikov 3912, la Hobotovo 4601, la Hrenovo 925, Astrahan 966, Rada 6131, Beketovka 24 108 persoane.

Prizonierii au fost capturați în plină iarnă și în plus erau extrem de slăbiți și foarte bolnavi, după ce au stat atâtea zeci de zile în încercuire. Deasemenea, au suportat un drum lung și chinuitor, au fost prin urmare foarte vulnerabili, mulți murind încă din primele zile de la sosirea în lagăre. Rata ridicată a mortalității în rândul prizonierilor de război, în prima jumătate a anului 1943, a fost consemnată de către istoricii din Rusia astfel: până în 15 aprilie 1943, timp de două luni și jumătate, în lagăre și la punctele de primire ale NKVD, au decedat 99.946 persoane, din care în lagărul de la Beketovka 24.346 persoane, în lagărul 1.

În reportajele următoare vom detalia despe viața din lagăre, susținuți fiind de relatările celor care au îndurat condițiile impuse de administrația militară sovietică. 

Citește și:

• Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr 
• seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
• seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial