Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Crimele Germaniei naziste (10)
Viața și moartea din lagăre
Cu cât mureau mai mulți cu atât mai puțini de întreținut
Războiul a necesitat lagăre speciale pentru prizonierii de război, în spatele frontului și acestea au fost organizate în trei categorii: Du-lag (lagăre de tranzit); Sta-lag (lagăre de staționare permanentă) și Of-lag (lagăre pentru ofițeri). Dar, pentru început prizonierii de război au fost trimiși și în lagărele de concentrare, unele existente dinainte de începerea războiului, care țineau în spatele gardurilor de sârmă ghimpată prizonieri de drept comun, prizonieri politici, prizonieri de conștiință etc. Mulți au fost trimiși în lagăre de muncă și chiar la lucru la ferme și în diferite servicii de la orașe. Cele mai multe lagăre pentru prizonierii de război erau organizate în scopul folosirii la muncă a deținuților atât timp câte erau în stare să fie eficienți. În ciuda faptului că elementele cheie în planul „Barbarossa” fuseseră bătăliile de încercuire, autoritățile militare germane în mod intenționat nu făcuseră nici un fel de pregătire pentru a prelua numărul mare de prizonieri. Cu cât mureau mai mulți din cauza lipsurilor, cu atât erau mai puțini de hrănit. Cele mai multe lagăre au fost construite pe teritoriul fostei Polonii. Astfel, lângă orașul Zagan au existat lagăre pentru prizonieri de război cu filiale în Neuhammer și Kanau. Inițial au fost internați prizonieri din vest dar apoi și din est. În ansamblu, au existat 245 de lagăre, în care au fost găzduiți sovieticii, răspândite în perioada 1941-1945 pe tot cuprinsul Europei de Est și al Europei Centrale.
Iadul pe pământ în lagărele din Bielorusia și Ucraina
Dar, unele dintre cele mai cumplite lagăre de prizonieri de război au fost în Bielorusia sovietică ocupată, unde la sfârşitul lui noiembrie 1941, rata deceselor a ajuns la doi la sută pe zi. În Lagărul 352, din apropiere de Minsk, despre care un supravieţuitor îşi amintea ca despre „iadul pe pământ”, prizonierii erau atât de înghesuiţi în împrejmuirea de sârmă ghimpată, încât abia puteau să se mişte. Trebuiau să-şi facă nevoile fiziologice pe locul în care stăteau. Au murit acolo aproximativ 109. 500 de oameni. În lagărele 185, 127 şi 341, din oraşul Moghilev, din estul Bielorusiei, există martori care au văzut dincolo de sârma ghimpată munţi de cadavre neîngropate. În aceste lagăre au murit între 30 şi 40 de mii de prizonieri. În lagărul 131 de la Bobruisk a luat foc cartierul general al lagărului. Mii de prizonieri au murit în flăcări iar alţi 1700 au fost împuşcaţi pe când încercau să fugă. În total, în Bobruisk, au murit 30 de mii de oameni. În lagărele din Ucraina situaţia era asemănătoare. Rosalia Volkovskaia, supravieţuitoare a lagărului de femei din Volodymyr-Volinski a putut să vadă cu ce se confruntau bărbaţii din Stalagul 365, aflat acolo: „Noi femeile, puteam vedea de sus cum mulţi dintre prizonieri au mâncat cadavre”. În Stalagul 346 din Kremenciuk, unde prizonierii primeau cel mult două sute de grame de pâine pe zi, cadavrele erau aruncate în fiecare dimineaţă într-o groapă. Uneori cei vii erau aruncaţi împreună cu cei morţi. În lagărele din Guvernământul General (Polonia) au murit 45. 690 de oameni în zece zile, între 21 şi 30 octombrie 1941. Ţăranii polonezi încercau adesea să-i hrănească pe prizonierii sovietici înfometaţi pe care îi vedeau. Ca răzbunare, germanii au împuşcat femei poloneze care duceau urcioare cu lapte şi au distrus sate poloneze întregi. (Timothy Snyider, Tărâmul morții, op. cit. p. 210)
Rostul lagărelor era să pună capăt vieții
De obicei, un Du-lag era o așezare simplă, construită de soldați sau prizonieri în scopul de a ține oamenii în viață și a-i înregistra pentru ca apoi să fie repartizați în lagărele construite spre a adăposti pe durată lungă prizonierii. Aceste lagăre răsăreau în condiții grele și în locuri nefamiliare; dar erau construite de oameni care știau că sunt destinate camarazilor. Lagărele de război construite pe teritoriul ocupat al Uniunii Sovietice erau însă foarte departe de normalitate. Rostul lor era să pună capăt vieții. Adesea lagărele nu erau altceva decât un câmp deschis, înconjurat cu sârmă ghimpată. Prizonierii nu erau înregistrați după nume, deși erau numărați. Era o uluitoare încălcare a legii. Nu erau pregătite dinainte mâncarea, adăpostul, dispensarele etc și nu erau de foarte multe ori nici toalete. De obicei, nu exista un adăpost pentru vreme rea. Cotele de calorii erau cu mult sub limita de supraviețuire. Doar cei mai puternici, care fuseseră aleși gardieni, puteau fi siguri că primesc ceva de mâncare. (Timothy Snyider, op. cit. p. 209)
Se distrau văzând lupta prizonierilor pentru bucățica de pâine
Soarta foarte multor prizonieri luați în încercuirile de la Viazma și Briansk a fost mai grea decât a celor care căzuseră pe câmpul de luptă. Ulterior, ofițerii germani încercau să dea vina pentru tratamentul la care au fost supuși cei trei milioane de prizonieri sovietici capturați până în octombrie, pe lipsa soldaților care să îi păzească și pe lipsa mijloacelor de transport pentru a-i hrăni. Însă, mii de prizonieri din Armata Roșie muriseră în marșuri forțate, pur și simplu pentru că Wehrmachtul nu dorea ca vehicolele sau trenurile lor să fie „infectate” de mulțimea „urât mirositoare”. Nu fuseseră amenajate lagăre, astfel că erau duși cu zecile de mii în țarcuri de sârmă ghimpată, sub cerul liber. Abia dacă li se dădea puțină apă sau alimente. Acesta era o parte din planul de înfometare al naziștilor, gândit spre a ucide 30 de milioane de cetățeni sovietici pentru a rezolva problema suprapopulării teritoriilor ocupate. Toți răniții erau în grija doctorilor prizonieri din Armata Roșie, însă fără dotări medicale. Când gărzile germane aruncau cantități complet insuficiente de pâine peste sârma ghimpată, se distrau văzând cum bărbații se luptau pentru fiecare bucățică. Doar în 1941, peste 2 milioane de prizonieri sovietici au murit de foame, de boală și din cauza intemperiilor. (Antony Beevor. Al Doilea Război Mondial, Rao Class, 2015, p 223)
Mureau îngrămădiți în lagăre improvizate
Când Wehrmacht-ul transporta prizonierii cu trenul spre Stalag-uri folosea vagoane de marfă, care nu ofereau nicio protecție împotriva intemperiilor. Când trenurile ajungeau la destinație, pe ușile deschise se prăvăleau sute, uneori mii de trupuri degerate. Rata deceselor în timpul transportului ajungea la 70 la sută. În aceste marșuri ale morții și transporturi ale morții au pierit probabil 200 de mii de prizonieri. Toți prizonierii care au ajuns în cele aproximativ 80 lagăre de prizonieri de război create pe teritoriul ocupat din Uniunea Sovietică erau obosiți, flămânzi și mulți dintre ei erau răniți sau grav bolnavi.
Supraviețuitorii diviziilor de voluntari, muncitori, profesori universitari, muzicieni balerini, elevii și profesorii lor au fost îngrămădiți în lagăre de prizonieri improvizate, precum Du-Lag-130, pe care germanii îl construiseră pentru 30 de mii de prizonieri la periferia orașului Roslavl. Cei care au ieșit din coloană pentru a găsi mâncare, ori s-au prăbușit de epuizare, ori au fost împușcați. Cei care au reușit să ajungă la Du-lag-130 și la celelalte lagăre au fost ținuți în barăci neîncălzite, înfometați și nu au beneficiat de îngrijire medicală. Procentul de mortalitate a crescut la 4 la sută pe zi. Până la începutul lunii decembrie, numai în Du-Lag-130 au murit 8500 de oameni. Alți 16.500 au murit în perioada Crăciunului și Anului Nou. (Rodric Braitwaite – Moscova, 1941, sfârșitul Blitzkrieg-ului, Editura Corint 2015, p. 296)
Lituanianul abuziv!
Locotenentul german Fritz Hockenjos consemnează în jurnalul său că, în ziua de 25 noiembrie 1941, s-a oprit la Riga, în drum spre frontul Leningrad, unde a văzut primii ruși prizonieri de război care lucrau la calea ferată sub paza unui lituanian:
„Sunt îmbrăcați în zdrențe și au fețe înfometate, fără expresie. Arată atât de înfometați încât ai impresia că se vor prăbuși în orice moment. Au venit la tren și au început să cerșească – ezit să fac această comparație, dar nu există alta – precum animalele. Băieții noștri buni la inimă, le-au dat pâine, dar lituanianul i-a alungat pe bieții nenorociți cu patul puștii. În timp ce se îndepărtau printre șine, adunau pielițe de cârnați, firimituri de pâine și chiștoace de țigări, înfundând cu disperare totul în gură. Lituanianul ne-a explicat că în lagăr mor în fiecare zi de foame și din cauza bolilor aproximativ 50 de prizonieri, ori sunt împușcați în timp ce încearcă să evadeze”.(Anna Reid, Leningrad, Editura Corint, p. 232)
Cu cât mureau mai mulți cu atât mai bine!
Rația minimă a unui prizonier de război, stabilită de OKW pentru o perioadă de 28 de zile nu pare să fi fost excesiv de mică. Un prizonier de război avea dreptul la: pâine – 6 kilograme; carne – 400 grame; grăsime – 400 grame; zahăr- 400 grame. Pentru prizonierii care prestau o muncă grea rația era ceva mai mare. Desigur, în realitate era cu totul alta situația, pentru că nu se poate explica altfel numărul mare a distroficilor și arătărilor scheletice decât prin privarea de hrană adecvată. Prizonierii erau deasemenea privați de îmbrăcămintea lor. Un ordin administrativ, emis de o divizie germană, prevedea că: „Situația în ceea ce privește îmbrăcămintea”, prevedea că toate cizmele care erau în stare bună trebuia să fie luate fără ezitare. În data de 24 iulie 1941, Înaltul Comandament German a emis un ordin de bază cu privire la tratarea prizonierilor de război ruși în teatrul operațiunilor. Ordinul făcea referire la selectarea, adunarea și modul în care trebuia să scape de ei. În acest scop ei erau împărțiți în cinci categorii, dintre care una conținea „elemente care sunt insuportabile din punct de vedere politic: suspecți, comisari și agitatori politici. Toți aceștia trebuia tratați conform unor instrucțiuni speciale. Aceasta însemna că Sonderkomando-urile din cadrul Gestapoului și SD-ului care existau pe lângă fiecare lagăr alegeau din restul prizonierilor pe cei care trebuiau lichidați fără întârziere, cât mai discret posibil. Dar, cei mai mulți prizonieri au fost trimși în lagăre de concentrare.
Filozofia care dicta comportamentul gardienilor era aceea că, cu cât mureau mai mulți din cauza lipsurilor, cu atât erau mai puțini de hrănit. Dar, din octombrie 1941, politica față de prizonieri a început, treptat, să se schimbe, mulți fiind folosiți la muncă, și s-au luat măsuri să li se asigure haine și mâncare. Cu toate acestea, în ianuarie 1942, numeroși prizonieri dormeau încă în adăposturi săpate în pământ. Condiția s-a deteriorat din nou în 1943, dar nu a mai coborât la ceea ce a fost în primele luni.
Prizonieri folosiți la muncă pe câmpul de luptă
Nu toți prizonierii au fost trimiși în „Du-lag”, germanii dându-și seama că pe unii îi puteau folosi pe front. Astfel, în iulie 1941, OKW a emis un ordin conform căruia anumite categorii de prizonieri nu trebuiau evacuate în Germania ci pot fi folosite pe câmpul de luptă. O lună mai târziu, 43 mii de astfel de prizonieri erau folosiți pentru aprovizionare și 13 mii la construcția de poziții de apărare. Această muncă era clar una militară. Există multe dovezi pentru folosirea în acest scop al prizonierilor. Prizonierii erau folosiți și la curățarea câmpurilor minate. Un ordin al Corpului XXX armată punea accent pe decizia comandantului șef ca „în ideea de a-i cruța pe cei cu sânge german”, pentru găsirea minelor să fie folosiți doar prizonieri ruși. (Lord Russell of Liverpool, Blestemul zvasticii, p 55)
Prizonier ars de viu pe soba din adăpost
De multe ori prizonierii erau păziți de „trădătorii” Armatei Roșii, recrutați cu promisiunea unor porții mai mari de mâncare. Acești voluntari tratau prizonierii de război sovietici cu mai multă cruzime decât germanii. Se spunea că unii dintre gardieni erau germani de pe Volga. Le ordonau prizonierilor să se dezbrace și asmuțeau câinii asupra lor. Aparent, germanii realizaseră „o amplă mișcare propagandistică” pentru a-i convinge pe prizonieri să se alăture armatei de soldați sovietici îmbrăcați în uniforme ale Wehrmachtului a generalului Vlasov. „Mulți ucraineni și uzbeci s-au vândut germanilor”- spunea un prizonier.
Erau măsuri care contraziceau flagrant Convenția de la Geneva privind prizonierii de război. Wolf Dose, un soldat german care supraveghea niște prizonieri de război aflați la lucru la periferia Leningradului, descrie cu sinistră detașare soarta unui rus care a leșinat în timp ce aduna lemne lângă un adăpost:
„A rămas o vreme întins în zăpadă, la -20 de grade Celsius. Și-a revenit puțin, s-a ridicat în picioare. Frigul avea însă asupra lui un efect ciudat. S-a aruncat înainte în adăpost cu o asemene putere, încât a aterizat pe sobă. A rămas acolo năucit, cu pielea arzându-i încet. Cineva a reușit să-l dea jos și să-l întindă pe pământ. Capul îi ședea pe lemnele pe care le adunase; mâna carbonizată îi era lipită de o bucată de lemn. Gemea încet. Apoi cineva l-a săltat pe picioare. Din pricina mișcării bruște, și-a golit conținutul intestinelor în pantaloni, care s-au umflat și au plesnit. „I-am văzut abdomenul subțire umflat plin de sânge, excremente și resturi de îmbrăcăminte (…) Privea în gol. Fața lui avea o stranie nuanță verde albăstruie. Nu poți decât să speri că un foc de armă îi va curma suferința”. (Max Hastings, „Iadul dezlănțuit”, Editura Corint, p 24)
Contraofensiva de la Moscova complică situația prizonierilor
Contraofensiva sovietică, declanșată în 5 decembrie 1941 pe frontul de la Moscova, a dat prima lovitură mortală armatei germane, care a fost nevoită să se retragă până la 300 kilometri spre vest din teritoriul ocupat. Nemții sufereau cumplit în frigul extrem care se abătuse asupra Uniunii Sovietice și ultimul lor gând era să se ocupe de prizonierii ruși pe care i–au obligat să se retragă odată cu ei. În ziua de Crăciun a anului 1941, lagărul de prizonieri de război de lângă Kaluga este și el evacuat la temperaturi de minus 30 de grade. Mulți dintre prizonierii sovietici, dintre care unii fuseseră aduși la canibalism, se prăbușeau în zăpadă și erau împușcați. Probabil nu era surprinzător faptul că soldații sovietici s-au răzbunat ucigându-i pe răniții germani abandonați în timpul retragerii, în cel puțin un caz dându-le foc după ce turnaseră pe ei benzină capturată. (Antony Beevor, Al doilea Război Mondial, p. 271)
Germanii împușcau prizonierii pe care nu îi puteau lua cu ei
Pe frontul de sud, lagărul german de la Lozovaia, cucerit de sovietici în timpul înaintării din ianuarie a lui Timoșenko, a arătat în ce condiții înfiorătoare erau ținuți prizonierii ruși, care mureau de frig, inaniție, maltratări brutale. Iuri Mihailovici Maximov, din Divizia 127 pușcași, capturat în toamna anului 1941, a fost unul dintre cei doi duși la Novo Alexandrovsk. Așa numitul lagăr nu avea colibe, ci era un simplu teren înconjurat de un gard de sârmă ghimpată. Cei 18 mii de prizonieri erau hrăniți din 12 cazane în care fierbeau hălci ciudate de carne de cal. Când gardienii de serviciu dădeau prizonierilor ordinul de a se apropia pentru a primi de mâncare, cei care încercau să fugă erau împușcați cu pistolul mitalieră. Ca avertisment cadavrele erau lăsate să zacă acolo câte trei zile. (Antony Beevor, Stalingrad, p. 85)
În retragerea lor, germanii au săvârșit alte acte de cruzime omorând prizonierii pe care nu puteau să-i ia cu ei. În satul Popovka, din regiunea Tula, trupele germane au închis 140 de prizonieri ai Armatei Roșii într-un hambar, căruia i-au dat foc, iar lângă Leningrad, germanii aflați în retragere au folosit gloanțe explozive pentru a ucide 150 de prizonieri sovietici, pe care mai întâi i-au bătut și torturat.
În decembrie 1941, lângă Smolensk, nemții au executat 200 de prizonieri pe care îi purtară prin orașul Kovdrovo dezbrăcați și desculți, împușcând pe drum pe oricine era prea extenuat și chiar pe locuitorii care le oferiseră prizonierilor pâine.
S-au dat, deasemenea, ordine ca prizonierii să fie marcați cu un semn distinctiv și de durată. Semnul va fi un unghi ascuțit de circa 45 grade, una din laturi fiind de circa un centimetru în lungime îndreptată în jos, pe fesa stângă.
Condițiile în care trăia un prizonier de război rus erau teribile. Cei bolnavi nu beneficiau de îngrijire medicală. Într-un lagăr din apropiere de Smolensk mureau zilnic 200 de prizonieri din cauza inaniției, tifosului, dizenteriei sau mureau înghețați. Prizonierii bolnavi și slăbiți erau siliți să muncească la centrala electrică iar aceia care cădeau de oboseală erau împucați pe loc de gărzi. (Lord Russell of Liverpool, Blestemul zvasticii, p 56)
Din sta-lagăre, unde improvizația și abuzurile erau extreme, prizonierii au fost duși mult în spatele frontului în lagăre de staționare, așa numitele Sta-lagăre unde condițiile erau ceva mai bune însă nici în aceste locații nu au încetat omorurile și cea mai cruntă represiune. Despre toate acestea în reportajul următor.
FOTO: Forțe blindate germane în drum spre Viazma, octombrie 1941 / Sursa: Wikipedia
Citește și:
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Crimele Germaniei naziste
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Cruzimea japoneză
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Prizonieri pe frontul de Vest
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Suferința din lagărul de la Oranki
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Viața și moartea în lagărele sovietice
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
