Ohara Donovetsky (n. 1969), absolventă a Facultății de Litere a Universității București (1994), are un masterat în Literatură Comparată și Teoria Literaturii (1995), este doctor în filologie și scriitoare.
Semnează Gramatica limbii române ca o poveste (Corint, 2013, 2014), cartea de eseuri pe teme frazeologice Vorbe la purtător în izmene pe călător. Despre cum folosești zicerile limbii române când ești departe și ți-e dor (Corint, 2021), volumele de versuri Meniu cu lupul în poală (CDPL, 2022) și Ce treabă are Gutenberg (CDPL, 2024), epistolarul Cozonac la patru mâini, în colaborare cu Doina Jela (2021) și volumul de proze Ceai de zahăr ars, în dialog cu picturile Iuliei Șchiopu (Editura pentru Artă și Literatură, 2024).
Este autoarea romanelor Casting pentru ursitoare (Polirom, 2018; nominalizat în 2018 la Premiile Uniunii Scriitorilor din România, secțiunea Cartea de debut, și la Festival du Premier Roman de la Chambéry; tradus în limba bulgară de Vanina Bojikova și publicat de Editura Paradox, în 2025; în curs de apariție a ediției a doua, revizuite, la EPLA), Întâlnirile unei profesoare rătăcite (CDPL, 2019) și Puzzle cu pețitoare (Trei, 2020), Vedere cu solzi (EpAL, 2025).
Este prezentă în antologii, cu eseuri în Prof de română I, III, IV (CDPL, pentru vol. III, Spațiul dintre punct și virgulă) și cu texte literare în Nume de cod: Flash Fiction (Paralela 45, 2019), Literatura la feminin (Seneca, 2021).
Ține rubrica Cuvinte-vedetă și cuvinte-doamne cu voaletă din Observator cultural.
Poeme din volumul (în lucru): La un cuvânt distanță
oglindă, oglinjoară,
aș vrea să am trei alpacale, un pui de măgar și o fărâmă de vale,
să uit de mine,
să nu am
timp
să
mă uit la lume ca susan sontag,
ca pe ea mă iau pe sus oamenii, locurile, rădăcinile,
am și eu „attention surplus disorder”,
curiozitatea mă ține trează și tot ce se întâmplă în jur
dar și nevoia de a rămâne în singurătate
plus tensiunea dintre ele,
groaza că ceva tot îmi scapă printre degete,
cum ar fi fenomenologia cozii de la ghișeu,
secretul celulelor stem
și distanța dintre t0 al gîndului și t10 al faptei,
de aceea meduză de-aș fi, măcar aș candida la nemurire,
urs polar de-aș fi, aș ocoli frica,
bolile/codurile/deraierile secolului,
la pol nu te atinge spengler și nici declinul occidentului descris d’antan,
te lasă rece că frumusețea va salva lumea,
de-aș fi urs(/it),
nu s-ar povesti,
susan, susan, on the wall,
who’s the fairest of them all
și mă rog de tine, naște-mă.
încă o domnișoară de pension
când mi-am căutat îngerul
nu era lângă mine decât o zână brună
și oasele urmașilor străbuni
nefrământate mii de săptămâni
ce să fac, am lăsat-o să crească
când mi-am căutat cheia de la poartă,
am dat peste orbul pământului,
n-aș fi zis, în nucleul de nichel și fier
dai și peste munți, și peste dealuri,
și peste tineri care învață să meargă pe ape în picioare,
în zare
era un mânz prejmuit ca o grădină
iar în depărtare
o domnișoară, fată de pension, scria o scrisoare.
la un cuvînt distanță, în zori,
tzara m-a mîngîiat veșted pe creștet.
gravitam febril la apus,
mă scuzați, am spus,
ich erkenne die Handgelenke
entfernter Engel,
aber
nu știu cum se face
dar iarba încă-mi place.
Climatică
(The greatest fear, folks,
is that the summer – not the winter – is coming)
Iarna, știți, cel puțin, lately, e mai friendly,
bașca, mai o terapie
cu gheață,
mai e criogenie,
ajută în viață,
frigul, înghețul nu mai sperie.
Nu iarna, ci vara,
toropitoarea și atotadormitoarea
vară is coming,
no kidding,
so brace yourself and call
vânturile, valurile, ca să lase malurile,
toți magicienii, pompierii și cine-o mai ști să îi dea de rost
(altcum, piromani sau morți vii, păsărele mii și stele făclii soon vom fi, folks),
and again, as I said befor’,
you know nothin’, john snow.
Rolul ei în natură
e întuneric mare în fântâna adâncă
(și seacă de vreo două-trei generații)
și în pădure nu există prinț
(e plictisitor când în poveste nu există zmei și)
prințesa nu se mai sperie de iubire,
ci doar se face că se joacă de-a frica
vrăjitoarea trebuie să rămână în pădure,
nu vă temeți, are rolul ei în natură,
(e bine să dai vina pe ea, nu se supără, e fată bună vrăjitoarea cea rea)
cui nu-i e frică de vrăjitoare să stea acasă,
cine n-are o vrăjitoare bună la toate să-și cumpere etc.,
a zis prințesa și a început dintr-odată să plângă
prevestitor, dar inutil
(în timp ce toată lumea se întreba de ce oare minte prințesa?)
lacrimile fac bine-n pădure, hrănesc plantele, umplu fântânile secate,
resuscitează poțiunile fermecate
(n-ați auzit că seamănă cu fulgii de zăpadă din lapte?),
și-a încheiat prințesa bocetul contemporan
(plus analiza pierderilor suferite de povești în pădure),
în timp ce se juca, după datină, cu bila de aur
pe ghizdul fântânii, așteptând să sară prințul, fie și deghizat în balaur
hodag
n-am lingura lui diocles
să scot
săgețile pe care le port
ca pe o mantie în spinare.
am devenit un animal curios,
un hodag.
am o mantie-platoșă,
din întâmplare sau dintr-o greșeală de pronunțare.
o fi o confuzie semantică
sau am luat sensul figurat în serios,
fără lingura lui diocles o să duc săgețile intrate în spate cu ciocul în jos.
clef de vineri
să îți cauți suflul, lupul,
pasărea măiastră rătăcită,
zeul
sau de ce nu zeița (când îi crezi pe jungieni)
tocmai vinerea,
ce idee de sfârșit de lume
și de început de frază,
te oprești,
răsufli,
o iei de la cap
cu toate lumile învrăjbite-n coastă,
în țeastă
și pe unde se mai plimbă
suflul, lupul,
pasărea măiastră rătăcită,
zeul
sau de ce nu zeița (dar cine-i mai crede pe jungieni)
tocmai vinerea,
asta da întâmplare
strigil
cu fiecare plecare
rămâne în urmă
o piele de șarpe, o parte, o mână
de praf,
straturi de microparticule din epidermă
mă compun în absență.
un strigil curăță, răzuie,
în Roma antică,
rămășițele nefolositoare
și de altă piele descoperitoare,
ca să fiu curată, ca argintul strecurată,
gata descuamată,
cu (ne)numărate fețe în urmă,
cu nenumărate spinări înainte.
Foto: Ohara Donovetsky / autor: Cătălina Flămînzeanu
- Vezi mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
