Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Crimele Germaniei naziste (4)
Frontul de Vest redivivus
Războiul terestru din Europa de Vest avea să se reia după trei ani de pauză prin debarcarea anglo-americanilor în Sicilia, în iulie 1943 și, mai apoi, în partea continentală a Italiei, iar în anul următor în nord-vestul Franței, în Normandia, în iunie 1944. Aceste campanii militare îi va afla pe germani în postură defensivă, apărând ceea ce își adjudecaseră în anii precedenți. De data aceasta bătăliile purtate vor avea o intensitate deosebită față de cele din 1940 și vor fi duse cu o îndârjire, cu o determinare și o implicare emoțională, ce vor duce la acte ce vor depăși cu mult limitele impuse de situația tactică locală. Germanii vor lupta cu spatele la zid, adică cu spatele la propria țară, de aici și fanatismul cu care se vor apăra, mai ales că aveau și experiența anilor de război din est.
Italia abandonează alianța cu germanii
Italia, cel dintâi partener strategic al Germaniei, cofondator al „Axei Berlin-Roma”, a fost prima care a abandonat alianța, anunțând ieșirea din război la 9 septembrie 1943, după debarcarea aliată în vârful peninsulei și arestarea lui Benito Mussolini. Imediat Wehrmachtul a început operațiunea de dezarmare a armatei italiene și ocuparea țării. Dezarmarea forțelor italiene care s-au retras în cazărmi a decurs foarte ușor „de la prima detonare a unei grenade italienii ridicau steagul alb și se lăsau dezarmați fără ă opună rezistență, după care erau aliniați în lungi coloane de marș spre lagărele de muncă. Din Italia de Nord și din sudul Franței din 480 000 de soldați italieni, 330.000 au fost internați și duși, în marea lor majoritate la muncă forțată în Germania. În Italia Centrală și în Italia de Sud unitățile germane au dezarmat 300.000 de oameni și au internat 200.000. În Balcani și la Marea Egee au fost dezarmați și internați în lagăre în jur de 380.000 de italieni. O forță de muncă considerabilă completa lipsa de oameni în economia germană.” (Henrik Eberle; „Matthias, Dosarul Hitler”, Meteor Press, p. 168)
Masacrarea italienilor
Dar nu peste tot lucrurile s-au petrecut ușor, pentru că au existat și unități italiene care au trecut de partea noului guvern și au decis să opună rezistență. La aceste acte considerate trădătoare, germanii au reacționat conform dispozițiilor date de mareșal Wilhelm Keitel (șeful Oberkomando der Whrmacht), din ordinul Fuhrerului, care spunea că „orice unitate italiană care va îngădui rebelilor să ia arme sau va face cauză comună cu ei va suferi un tratament conform celor ce urmează. 1) Ofițerii vor fi împușcați. 2). Subofițerii și oamenii din trupă vor fi transferați în răsărit (pentru muncă forțată). 3). Un ultimatum cu termen scurt va fi dat formațiilor a căror rezistență continuă, stipulând că în eventualitatea că nu se supun în termenele fixate vor fi pedepsite cu moartea prin împușcare.” Astfel, în Corint, s-a răspândit zvonul că germanii au îngrămădit garnizoana italiană în trenuri (sub pretextul repatrierii), răsturnând apoi vagoanele de pe podul canalului ce se înălța deasupra apei, la 80 de metri.
În Insulele Ionice, unde potrivit convenției de armistițiu, trupele aliate trebuiau să ia locul celor ale lui Badoglio (Noul prim-ministru după armistițiu), generalul german Alexander Lohr, al cărui flanc se afla grav amenințat, a dezlănțuit un adevărat infern.
În Cefalonia și în Cipru masacrarea italienilor a fost totală. În Cefalonia, portul Argostolion era ocupat de Divizia Acqui cu un efectiv d 11. 000 de ameni, comandați de generalul Antonio Gandin. În apropriere, se afla Regimentul 996 al Wehrmachtului și o secție de artilerie germană. În urma mai multor altercații cu germanii și cu proprii ofițeri, generalul Gandin, după ce își consultă oamenii, refuză ordinele de dezarmare cerute de germani și hotărăște să opună rezistență. Timp de zece zile lupta se duce cu înverșunare. Dar, pe 18/19 septembrie fără întăriri și sprijin aerian, și după ce o importantă formațiune germană debarcă în nord, Btalionul 3 din Regimentul 317 al diviziei Acqui arborează steagul alb, dar naziștii nu țin seama de el și îi lichidează imediat pe răniți și pe muribunzi, apoi împușcă și restul unității asigurându-se că nu a mai rămas nici un soldat în viață. Batalionul 2 al regimentului cade și el după, o luptă disperată, iar 600 de prizonieri sunt prinși între focuril încrucișate ale mitralierelor, în fața unui zid pe care germanii îl aruncă apoi în aer cu dinamită, astfel încât corpurile să fie acoperite cu moloz.
„În satul Kokolata, generalul Gherzi și locotenent colonelul Sebastiani înaintează cu brațele ridicate. Se aud rafale de mitralieră. Dar ținta nu este bine ochită. Cei doi mai au timp să strige „Eviva L,Italia înainte de a muri. La Farao, marinarii bazei navale sunt buzunăriți, luându-li-se tot ce au asupra lor, apoi germanii îi masacrează în plină stradă. În zorii zilei de 22 septembrie la Keramies, unde s-a stabilit statul major al Diviziei, la ora 11 este ridicat steagul alb deasupra vilei comandamentului. În total în Corfu, Leucas și Cefalonia germanii împușcă 146 ofițeri și 4000 soldați italieni. În 23 septembrie, în cursul dimineții, supraviețuitorii din Cefalonia sunt îmbarcați în camioane. Convoiul străbate insula și se oprește la Capul „Sfântul Theodor”, lângă o casă izolată din apropierea mării. Un pluton de germani așteaptă victimele în fața zidului înconjurător. Generalul Gandin a fost împușcat primul. Apoi ceilalți, în grupe de 8 până la 12. Masacrul a durat patru ore. Corpurile au rămas câtva timp îngrămădite unele peste altele în fața zidului. Apoi, cum duhneau rău, au fost azvârlite în mare. Șaptesprezece marinari au îndeplinit această muncă, iar când au terminat au fost și ei împușcați. Peste 10.000 de italieni au fost uciși. Au supraviețuit doar 37 ofițeri. Camionul care îi transporta la locul execuției având o pană au reușit să fugă”.
La fel s-a întâmplat și în alte garnizoane din insulele Ionice unde majoritatea celor care au refuzat să se predea germanilor au fost omorâți. În total, într-o lună au pierit aproape 40.000 italieni asasinați de către armata germană în Grecia. (Costa De Loverdo, „Septembrie 1943. Vindicta naziștilor în Cefalonia și Corfu”, în Magazin istoric din noiembrie 1996, p. 40)
Ferocitate comandată
Debarcarea aliaților în Italia, în septembrie 1943, a produs și alte numeroase acte de cruzime din partea germanilor, care, de data aceasta, se simțeau încolțiți și siliți să dea înapoi, motiv pentru care au devenit fanatici în rezistența lor. Pe partea dinspre Marea Adriatică înainta Armata a 8-a a lui Montgomery. Britanicii își dau seama că luptele sunt mult mai dure decât în deșert. În tabăra germană se ajunsese la ceea ce un corespondent de război numea „ferocitate comandată”. În timpul ofensivei în lungul cismei italiene, din toamna anului 1943, în fața liniei „Gustav” germanii împușcă „fiecare om dintr-un pluton de canadieni care fusese încercuit și izolat, care se predase. Și orice civil din zonă este împușcat imediat.” (Antony Beevor, Al Doilea Război Mondial, p. 547)
Notorietate ucigașă
Debarcarea aliaților anglo-americani pe plajele Normandiei, începută pe 6 iunie 1944, a însemnat debutul luptelor pentru eliberarea Franței de sub ocupația germană și continuarea ofensivei spre Germania. A fost creat astfel cel de-al doilea front, cerut cu atâta insistență de către Stalin, spre a ușura situația sovieticilor pe frontul de est. Luptele s-au desfășurat cu o ferocitate deosebită, apropiindu-se de cele desfășurate în est. Mai ales că aici au fost desfășurate 5 divizii de panzere din Wafen SS, între care diviziile Hitlerjugend și Leibstandarte, pe care le numim deoarece au fost implicate în mai multe operațiuni criminale împotriva prizonierilor americani și englezi. Luptele purtate în 7 iunie 1944 au fost înfiorătoare, astfel că unii dintre soldații diviziei Hitlerjugend s-au simțit îndreptățiți să ucidă prizonierii canadieni și britanici aflați în custodia lor. Cel puțin 156 de prizonieri canadieni au fost executați. Ambele tabere au fost vinovate de uciderea inamicilor capturați, fiind mânate fie de răzbunare, fie de setea de sânge, fie din rațiuni practice, dar Divizia 12 „Hitlerjugend” și-a căștigat o notorietate deosebită din cauza cruzimii de care au dat dovadă tinerii soldați. Un panzer grenadier din Hitlerjugend i-a mărturisit unui soldat din armată uciderea prizonierilor de război, la scurt timp după ce amândoi au ajuns prizonieri la englezi (au fost înregistrați în celula în care erau deținuți):
„Dacă cei de aici ar cunoaște soarta pe care le-am hărăzit-o prizonierilor de război, nu ne-ar mai fi dat să trăim nici măcar o clipă. Prizonierul era supus mai întâi unui interogatoriu. Dacă ne mărturisea ceva, era în regulă; dar nici dacă nu ne spunea nimic, nu era o problemă. Îl lăsam să plece și, când se afla la nici 10 pași depărtare, revărsam asupra lui o salvă de mitralieră. Și așa își găsea sfârșitul. „Ce era să fac cu porcul ăsta, întreba mereu comandantul nostru. Abia dacă avem noi ce să mâncăm”. (Adrian Gilbert, Waffen SS: Armata lui Hitler în război, p. 415)
Martori incomozi pentru Divizia SS Hitlerjugend
Divizia Waffen SS Hitlerjugend se afla într-o situație problematică după uciderea prizonierilor canadieni capturați la 7 iunie. Membrii diviziei, la un interogatoriu de după război, au spus că Untersturmfuhrerul Waldenberger ordonase împușcarea canadienilor. Implicat era și Wilhelm Mohnke, comandantul Regimentului 26 Grenadieri. Un martor, Withold Stengenberg, descria comportamentul lui Mohnke pe 14 iunie 1944:
„Doi caporali au adus trei prizonieri de război canadieni la postul de comandă al „Regimentului 26 grenadieri Panzer”, pentru interogatoriu (….) Comandantul regimentului, Mohnke, conducea interogatoriul în prezența Hauptsturmfuhrerului Kaiser și a altor ofițeri SS, pe care nu îi cunosc. Am urmărit procedurile de la circa 90-100 metri. Interogatoriul a durat 15-20 de minute. În timpul ăsta Mohnke a strigat și a gesticulat permanent. Prizonierii englezi au fost percheziționați, li s-a luat totul, inclusiv plăcuțele de identificare. Apoi, cei doi caporali i-au dus la 400-500 m distanță către liniile britanice, spre o poiană, unde unul dintre caporali i-a împușcat în spate cu pistolul său mitralieră. Mohnke și Kaiser priveau execuția. Celălalt caporal și-a golit încărcătorul în prizonierii morți deja și apoi s-a întors în fugă la Mohnke. Trupurile nu au fost îngropate”. (Danny S. Parker, Războiul lui Peiper, p. 380)
Unterscharfuhrerul SS, Sep Engshuber, din „Batalionul Tancuri Grele Panzer”, Divizia 12 SS Hitlerjugend, raporta faptul că știa personal despre implicarea maiorului SS Gerhard Bremer în împușcarea a 19 prizonieri canadieni, membri ai pușcașilor regali canadieni din Winnipeg, uciși lângă castelul D”Odrieu la începutul campaniei din iunie.
(Notă: Kurt Meyer (Panzermeier) comandantul Diviziei Hitlerjugend a fost acuzat de uciderea, în 8 iunie în apropiere de mănăstirea Ardenne a 64 de canadieni. (Danny S. Parker, Războiul lui Peiper, p. 430)
Uciderea răniților
La sfârșitul bătăliei din 1 august, de la Tilly, oamenii lui Werner Wolf, comandantul Companiei 7 din Divizia Leibstandarte SS au capturat 15 prizonieri canadieni pe care Unterscharfuhrerul Rolf Ehrhardt și un alt SS-ist i-a adus la punctul de comandă. Mulți erau răniți, dar beneficiau de îngrijire. Zece dintre cei răniți, care puteau merge, au fost luați la punctul de comandă al Batalionului lăsându-i în spate pe cei răniți grav. Cei cinci care nu erau în măsură să se deplaseze fuseseră găzduiți la punctul de comandă al companiei, dar la ora 20 Wolff a dat ordin să fie uciși. Într-o împrejurare favorabilă, pentru că erau duși individual la locul execuției, unul a evadat, însă Wolf nu s-a lăsat până ce nu a fost găsit și l-a împușcat și pe acesta. (Danny S. Parker, Războiul lui Parker, p. 389)
Înafară de uciderea prizonierilor britanici și canadieni, divizia Hitlerjugend a executat cu mult timp înainte, pe 2 aprilie 1944, 86 de civili francezi din orașul Ascq drept represalii pentru deraierea unui tren. La rândul ei, Divizia 17 SS de Panzer-Grenadieri a împușcat parașutiștii americani răniți și numeroși civili francezi ca răzbunare pentru pierderile imense suferite în timpul luptelor pentru Graignes, purtate între 10 și 13 iunie. (Adrian Gilbert, Waffen SS: Armata lui Hitler în război, p 430)
Războiul va continua pe frontul de vest cu tot mai multă îndârjire, rezultând din ce în ce mai mulți prizonieri și dintr-o tabără și din cealaltă. Brutalitatea și crimele de război vor continua dar se vor înregistra și dovezi de compasiune și de grijă solidară. Dar despre toate acestea în reportajul următor.
Foto: armata germană _Cefalonia 1943 / sursa: DW.com
Citește și:
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Crimele Germaniei naziste
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Cruzimea japoneză
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Prizonieri pe frontul de Vest
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Suferința din lagărul de la Oranki
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Viața și moartea în lagărele sovietice
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
