Ca peste tot în țările bananiere, și în orașul Second Hand marii mâncători de banane privesc din când în când în jos pentru a-i vedea pe cei ce ling cojile aruncate și se gândesc cum să mai facă să funcționeze sistemul pentru care „se sacrifică” ei. Jaful băncilor nu-i ajută pentru că banii adunați de bănci pleacă din ograda lor. Nici câștigurile de pe urma pandemiei nu-i ajută pentru că și acolo câștigurile sunt colectate la un nivel superior ramurilor pe care au apucat să se cațere. Așa că nu le rămâne decât să stimuleze cât mai multe amenzi „pentru bunăstarea” celor de jos. Din păcate, amenzile aplicate pe vremea pandemiei nu mai sunt posibile. (Deocamdată!)
Așa că se caută noi surse de venit. De pildă, din multiplicarea impozitului pe clădirile particularilor care nu-și renovează fațadele.
Doar particularii sunt vizați, clădirile aparținând urbei n-au decât să se prăbușească. În alte localități, asociațiile de proprietari sunt sprijinite de primării, în orașul Second Hand „nu sunt bani”. În schimb sunt bani mulți pentru orice altceva. De pildă, preiau din presa locală că „Acum vreo 8 ani era cât pe ce să avem gard la Spitalul Județean. Oare ce trebuie să facem pentru a-l avea?” Desigur că 8 (opt) ani nu sunt suficienți în municipiul (?) Second Hand pentru ridicarea unui gard. Ca să înțelegeți mai bine trebuie să țineți cont că din protocoalele ședinței de acum 8 (opt) ani s-a propus o investiție pentru mărețul gard de 289.877 de Euro. E mult? Păi, dacă și TVA-ul este inclus e minunat. Mai ales că, așa cum s-a afirmat la aceeași ședință, „Numai dotările de supraveghere intră pe alţi bani….(neinteligibil)…..da sigur, acolo există alt sistem…”
Păi, dacă „acolo există alt sistem, e de înțeles că 8 (opt) ani sunt prea puțini pentru a ridica un gard.
Într-o țară Second Hand, unde legile se aplică înainte de a fi votate și nu se mai aplică cele în vigoare, așa cum se întâmplă în sistemul de învățământ, ce nu este posibil, când totul este posibil? Așadar, 289.877 Euro pentru ceva ce nu se face s-au găsit acum opt ani, dar 200.000 Euro pentru un monument istoric de talia Teatrului Vechi nu se găsesc. Așa că din Teatrul Vechi, la fel ca și din biserica franciscană din Cetate, răsare câte o mândrețe de copac. Copacii au rădăcini și rădăcinile au prostul obicei să se extindă sub „clădirile gazdă” și să le distrugă din interior. Nu chiar asta se urmărește dacă acele clădiri îndărătnice nu vor să se prăbușească singure?
Apropo de Teatrul Vechi,
primul teatru de piatră de pe teritoriul României de azi, alături de cel din Oravița, avem înregistrate declarațiile publice ale primarului actual că dacă posesorii Teatrului Vechi, primul teatru de piatră de pe teritoriul României de azi, alături de cel din Oravița, nu se implică în renovarea edificiului, îl va rechiziționa. Ne apropiem de sfârșitul anului calendaristic, perioadă când știm că există bani rămași Când va rechiziționa primarul actual Teatrul Vechi, primul teatru de piatră de pe teritoriul României de azi, alături de cel din Oravița? Ein Mann, ein Wort? Promitem să-i publicăm fotografia în fața Teatrul Vechi, primul teatru de piatră de pe teritoriul României de azi, alături de cel din Oravița. Altfel îl va cumpăra un investitor privat care iubește cu adevărat Aradul și nu-l vom mai fotografia pe primarul fotogenic în fața monumentului redobândit de arădenii cărora le-a fost dăruit Teatrul Vechi de către Iakob Hirschl.
