Uneori am impresia că Aradul actual e o parodie, sigur involuntară, dar care răzbate în toate fibrele sale. E ca jocul din copilărie de-a Zorro, când după ce l-ai văzut pe Delon, la cinema Dacia, pocnind din bici îți face bunica o pelerină și o mască dintr-o perdea veche, în timp ce bagi în sperieți pechinezul vecinului, administrând dreptatea.
Nemții au un cuvânt, „Ersatz” (substitut, înlocuitor) care în limba lui Goethe poate avea conotații mai aspre. Ersatzul e acel ceas elvețian rafinat, cu balans de Poljot și angrenaje de Pobeda care deși funcțional nu mai valorează doi bani, în urma operației brutale. Sigur pe cadran scrie IWC Schaffhausen dar înăuntru bate o inimă de mujic.
Inima ne doare pe mulți, pe majoritatea, care adorăm acest oraș și îl regăsim astăzi, după „restaurația falchistă” drept un ghiveci indigest de nou și tradițional, în care presupusele elemente de modernitate au un profund caracter caricatural. Globalizare? Hai, mă, că nu e cazul să teoretizăm, la primul sertar, ceea ce vedem toți cu ochiul liber. Intruziunea mitocănească și amatorismul sfredelitor în sufletul unui oraș cu personalitate și istorie.
Bidineaua din reclama „vopsește nemțește” nu va salva operațiunea, musai complexă și delicată, de restaurare a Centrului Vechi, la fel cum parodiile culturale nu vor aduce turiști într-un oraș în plină metastază. A face doar de dragul de a face, pe bani publici, nu e o soluție. Acel „oricum” ustură pe toți cei care au pretenții.
Între apatie și revoltă, arădeanul educat stă acasă, sau se duce la Timișoara sau Oradea pentru a lua o gură de oxigen. N-ai acasă rock? Pe Kempes păstrați-l și puneți-l în vitrină sau formol, după ce învață, la 60 ani, să cânte două note corect. Da, nu oricine are AOA și un public de gură-cască ca la bâlciurile interbelice, care vrea să se întâlnească, de Sfânta Maria, cu King-Kong și Predator, în parcul Eminescu.
Nu e de ici de colo să te înjure Erika Isac, de mămicutze și bunicutze, în zile de sărbătoare și nici să respiri aerul rarefiat de Teleorman după ce te-ai întălnit cu Leo de la Roșiori. Zâmbim, râdem, ne îngrozim dar puroiul miroase.
Ăsta e și orașul lui Virgil Iuga sau Laly Miltaller, a unor muzicieni excepționali, repectabili, care chiar au pus Aradul pe hartă cu trupa „Carusel”, a unui Mario Florescu care a ținut drapelul sus în „Pro Musica”, a unui Cornel Modovan chitarist de mare talent și rafinament. Se poate dacă ar exista voință, gust, pretenții și spirit selectiv. Nu neapărat de bani e vorba, ci de creier, educație și simțire.
Tare aș vrea să scriu că cicoarea sau nechezolul au gust de cafea peruană bio, dar nu am cum, pentru că senzația e amară și râncedă ca la un bufet de gară. Poleiala se ia ca oja, simulacrul duhnește și provincialismul vine la pachet cu neghină sub unghii.
Gânduri frumoase? Mi-aș dori ceea ce gândiți și sperați cu toții. Stop Kitsch!
