Dacă iubiți ideea unei romanțe homosexuale înte D’Artagnan și fiul lui Athos cu Milady de Winter, aceasta fiind fiica neligitimă a omului cu masca de fier, fratele geaman a regelui Ludovic al XIV-lea, atunci veți adora ultima ecranizare galică după Contele de Monte Cristo.
Filmul se vrea o concurență directă la versiunea americană cu Jim Caviezel, este însă de zece ori mai scump, mai bombastic și opulent, însă își permite niște libertăți, zic eu nepermise, față de roman, care îi aduc grave deservicii în plan dramaturgic. Nu sunt un puritan și am înghițit fără probleme accentuarea climatului politic, extinderea intrigilor napoleoniene și un pic la limită chiar și sora fictivă reacționară a procurorului de Villefort.
Producția o ia însă la vale rău în partea a doua,
când accentul cade pe o abordare telenovelistică, specific latino-americană, depășind masiv aerul romantic picaresc a sursei literare, densă și oricum plină de conexiuni imbricate. Nu lipsesc gadget-urile tip Bond ori deghizările contelui, în pur stil Mission Imposible.
Ciudat este însă că regizorul Alexandre de La Patellière, fiul mai cunoscutului Denys de La Patellière, are tendința de a reveni metodic la reperele romanului, parcă rușinat de derapajele grotești de parcurs. Astfel se face că spre deosebire de producția americană păstrează celebrul final cu corabia în zare și profeticul: „Attendre et Espérer”.
Unde eșuează iremediabil versiunea lui Patellière Jr.
este în lectura intimă a romanului, a cărui idee centrală este dilema înlocuirii jusțiției divine cu răzbunarea umană, eroul fiind în permanență măcinat de imposibilitatea mântuirii ulterioare. Dantès este în cumpănă dacă este într-adevăr instrumentul proniei cerești sau un om mărunt și damnat care nu poate acorda iertarea.
Cartea lui Dumas este infinit mai subtilă și profundă decât ecranizările multiple, dintre care doar una atinge punctul nevralgic, serialul din 1979, realizat de tatăl lui Alexandre, scenaristul și regizorul Denys de La Patellière, cu Jacques Weber în rolul principal.
Cel mai mare regret al ecranizării curente este distribuția remarcabilă, în frunte cu Pierre Niney, unul dintre cei mai talentați actori de teatru și cinema ai generației sale, secondat de un ansamblu la fel de redutabil, Laurent Lafitte sau Bastien Bouillon, eficienți și când le permite scenariul, fermecători și credibili.
Ori am îmbătrânit urât sau mea culpa că am citit romanul, dar spun PAS, fără parol, la versiunea 2024 a contelui.
