Cum ușor putem distinge din titlu, o generație poate fi martoră la cel mult două revoluții în vremea ei. Deși nu e o regulă, cam așa s-a scris istoria noastră. La cca 70 ani s-au schimbat în mare măsură principalele concepții cu privire la modul de administrare a țării. Am în vedere strict istoria relativ modernă, după revoluția din 1821. Când s-a pus punct modelului de domnie fanariot. O parte dintre cei ce au fost martori ai lui Tudor au viețuit și în 1848 când popoarele Europei au început să-și caute identitățile naționale și să revendice, la nivel declarativ mai întâi, teritorialitate. Începuse vremea căderii imperiului otoman. Cel care conta enorm în luarea deciziilor atunci.
Generația mea, care a traversat comunismul cel mai brutal, a avut harul să participe la căderea lui Ceaușescu în 1989.
Urmată de o schimbare profundă de regim, se cheamă că putem vorbi despre o revoluție. Chiar dacă asupra acelui timp sunt încă multe chestiuni de elucidat, în ceea ce mă privește susțin că a fost o revoluție. Pe care am trăit-o din plin. Începând din ziua de joi, 16 decembrie până când doamna Cornea se întreba la televizor dacă și de ce trebuie să avem încredere în Ion Iliescu? Celor mai mulți de atunci ni se părea a fi o împietate sau o lipsă de respect, îndoiala expusă de doamna Cornea. Și, neprimind vreun răspuns, întrebarea a rămas doar la retorică temporală. Abia după câteva luni mulți au înțeles sensul acelei întrebări. Dar asta e deja istorie.
Înainte de decembrie 1989, cu toate informațiile de la Europa liberă noi așteptam schimbarea de regim fără niciun fel de opțiune. Vroiam doar să scăpăm de Ceaușescu. Pe care îl consideram ca singur vinovat de blocarea noastră într-un prizonierat perpetuu, fără nicio speranță de eliberare. Omul trăia, în ciuda blestemelor românilor, a doua lui tinerețe în fruntea țării. Românii, ajunși la disperare, își doreau finalul regimului lui și nu-și creionau nici măcar un plan cu privire la ce urma după el. Putea să vină și Stalin că ei l-ar fi acceptat. Sau Pol Pot. Nu mai zic de mâncătotul ăla de oameni de prin Africa. Și acela era mai bun decât ce aveam atunci în 1989. Numai că cel pregătit de alții, (spre neștiința noastră atunci) a urcat la timpul potrivit, a luat hățurile în mână fără nicio sclipire, s-a instalat pe scândură și a dat drumul cailor. Iar căruța s-a mișcat exact după cum el a strunit caii.
În 1990, scăpați de dictator, românii s-au veselit cu abundența din magazine, accesibilă la cumpărat datorită deciziei de a se returna sume de bani din fonduri nelimitate. Ceea ce a făcut ca mintea lor să rămână doar la portocale, televizoare color, și câteva luni mai târziu la autoturisme second hand, încă funcționale la prețuri potrivite. Cine a gândit toate astea a fost maestrul postrevoluționar merituos. Pentru că au funcționat din plin. Dacă, ziua de 16 decembrie 1989, pe cei care au plănuit eliminarea lui Ceaușescu i-a luat oarecum pe nepregătite, ei și-au câștigat timp tcomai prin acținuea aceasta de deturnare a atenției către umplerea lipsurilor primare ale românilor. Timp suficient pentru a pune la cale ceea ce lipsea din programul lor de menținere la putere. Astfel că, românii după ce au mutat peștișorul de pe Diamant pe Sony color și au pornit să-și facă weekend-urile prin Bulgaria, Yugoslavia și Ungaria s-au trezit în 20 mai 1990 că trebuie să voteze un parlament și un președinte. Năuciți și smulși din vise ei au ales corect pe cei care le-au dat toate cele pe care până atunci nu le-au avut. Căci ce opțiuni aveau ei de cealaltă parte? Pe unii, care n-au mâncat salam cu soia, sau pe alții care au rămas fără dinți prin pușcării? Ce să facă oamenii ăștia pentru ei? Mai ales că la unii dintre ei au găsit vigilenții patrioți-milițieni dolari ascunși și droguri. „S-au demascat” spunea unul cu mare priză la fecioarele netimpurii. Și așa ne-am consumat întrega noastră primă revoluție. Cu timpul, umblând deja pe picioare am reușit mulți dintre noi să ne mișcăm capetele în toate părțile și să constatăm, fără uimire, că am fost trași pe sfoară.
Se întâmplă, nu-i o mare nenorocire din moment ce am supraviețuit. Școala nu este gratis. Dar este inutilă dacă o frecventezi și nu asimilezi. Din acest punct noi, românii, ne despărțim unii de alții. Și e firesc să fie așa. O parte și-a notat foarte exact ceea ce au decis unii, care, în timp s-a dovedit că a fost în favoarea lor, în timp ce cealaltă parte nu a fost deloc interesată de modul cum decid cei pe care i-a mandatat să le fie guvernanți. Atâta timp cât nu le-a fost afectată situația lor imediată ei n-au fost în stare să proceseze normele impuse. Unele, cu bătaie lungă, altele care privesc doar accesul la funcțiile publice. Și așa s-a creat un stat aproape imposibil de schimbat cu oameni de altă categorie.
Acum, în 2025 trăim un simulacru de democrație, ca efect al celor scrise mai sus.
O lege poate fi duală în funcție de cel pe care se aplică. Constituția n-are nicio receptivitate pentru aceia care ar trebui s-o apere. Și pe care au jurat s-o respecte. Iar sistemul de justiție a ajuns o butonieră (măcar că nu se mai îmbracă astfel de cămăși cu mâneci) la mâna politicului. Cu legea înaintea lui, judecătorul dă soluția care vine de la omul statului în plic sau la telefon. În tot acest timp, presa stipendiată minte cu nerușinare tendențios. Și, mai nerușinați decât presa, cei care conduc ne spun că ei vor să îndrepte lucrurrile și să aducă bunăstare pe viitor. De-a dreptul mizerabili.
În fapt:
Guvernul, pus cu mâna de un altul, pus tot cu mâna străinilor, ne vorbește despre un deficit. O lipsă de bani. Lipsă care trebuie acoperită pentru ca statul român să funcționeze. NU ne spune nimic guvernul despre cauzele acestor lipsuri. Cine le-a făcut, și de ce? Chiat suntem numai decor în țara noastră? Nu merităm să aflăm? Atunci de ce să plătim? Dacă nu știm cine a făcut gaura în buget, de ce să ne silim noi s-o astupăm? De ce n-o astupă cei care au făcut-o? Sunt întrebări firești, normale pentru oricine. Numai că Bolojan nu vrea să audă de așa ceva. El, împreună cu cei de lângă el, din sursele serioase pare că fac politica economică a altora chiar în dezavantajul țării noastre. Căci cum pot ei explica faptul că încă din ziua „încoronorii” lor vorbesc întruna doar de Ucraina și de necesitatea câștigării războiuliui de aceasta? Pe fondul sărăcirii întregii națiuni române? Cum e posibil ca să cedezi o instalație militară de un miliard de euro acestei țări, (distrusă de ruși chiar pe timpul deplasării) și apoi să continui să stai alături de ea? Ce fel de minte îți trebuie să rămâi de partea care deja este bătută și care așteaptă doar un duș pentru a semna capitularea? Sau ne declarăm oficial proști și atunci ne anulăm orice așteptare.
Revenind la noi, aici vedem că totul este făcut în cea mai perfectă nepricepere.
Nu știm cauza pentru care avem gaura din buget dar menținem o grămadă de agenții ale statului neperformante dar bine bugetate, înființăm posturi guvernamentale cu salarii babane, în timp ce pe români aplicăm curba de sacrificiu. Dai în cel căzut la pământ pentru că, viteaz cum ești, știi că nu se poate ridica să te plesnească. Se cheamă nebunie. Pentru că aștepți ca cel căzut să se ridice, să-ți mulțumească și apoi să meargă la ghișeu să întrebe dacă are ceva de plată. Românii din generația mea, simt pe deplin cele câteva procente luate din pensiile lor. Diferența, doar de câteva zeci de lei pentru foarte mulți înseamnă enorm. Mai ales acolo unde omul e singurul cu pensie în familie. Există și astfel de cazuri. Principiul banal al unei societăți democratice este ca societatea să nu lase pe niciun membru al ei în urmă. Or, cu sub 3000 lei lunar un om azi abia poate respira. Nu există comentarii la așa ceva. Și tu, Bolojan, om de nimic, decizi în defavoarea unui astfel de om. Și continui să exerciți funcția. O țară normală, pe lângă faptul că din început nu ți-ar permite un astfel de post, te-ar da afară cu multe șuturi în spate. Dar, din moment ce ei te-au pus, tu ești sigur de locul tău acolo și faci după cum nu te pricepi. Sau dacă o faci la ordin ești și mai josnic. Termenul corect e nemernicie.
Este doar una din multele ticăloșii pe care Bolojan și ai lui le comit în opoziție cu bunăstarea românilor. Pe celelalte le-au dat colegii din presa independentă.
Ce poate fi de făcut?
O altă revoluție? Nicidecum. Soluția este în curtea PSD-lui. Acest partid este vinovat de multe rele și va trebui în zilele următoare să-și reconsidere doctrina politică și să treacă la acțiunea de curățare a tot ce este murdar în România. Este singura opțiune care să ocolească cea de-a doua revoluție a generației mele. Și în același timp ultima speranță a unui popor mult prea zdruncinat și umilit în ultima sută de ani.
- Citește mai multe OPINII ale autorului – AICI
