Nu m-am lăsat ușor convins fiind un admirator atât al sursei literare, romanul cvasi-biografic al principelui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, cât mai ales al ecranizării geniale a lui Luchino Visconti din 1963. Cu toate astea, serialul „Ghepardul” (2025) are propria sa viață, ancorat între roman și transpunerea cinematografică viscontiană, cu libertăți de bun simț, relativ la surse.
Din capul locului, consider imbecilă și neavenită comparația cu „Bridgerton”, invocată de unele voci, una este o satiră socială superficială și alta o reflecție melancolică profundă, cu iz de melodramă. Ideea centrală e acolo, ciocnirea între lumea aristocrației italiene, la apus și clasa parvenită, încă cu mizerie sub unghii, în perioada unificării garibaldiene a Italiei (Risorgimento).
Serialul îngroașă însă contextul istoric, cu o politizare mai accentuată, extinzând în același timp rolurile Concettei și a lui Calogero Sedàra, principalul antagonist, cu rol benefic pentru dinamizarea contextului. Triunghiul amoros, Concetta-Tancredi-Angelica e un pic la limită și probabil o concesie făcută publicului mai putin pretențios, amator de producții Netflix.
Cea mai mare temere a fost distibuirea fostului june prim al cinematografiei italiene, Kim Rossi Stuart (Fantaghiro, Karate Warrior…) ajuns la vârsta (n.1969) unor partituri serioase și grave. Pentru multe generații chipul nobil al principelui Salina, Fabrizio Corbera, are încă trăsăturile lui Burt Lancaster, adâncimea interpretării sale și prestanța magnifică a actorului american în rol. Rossi Stuart are însă aceeași alură atletică felină și impune rolului o autoritate particulară care îl diferențiază de abordarea tristeții reflexive a modelului.
Peisajele siciliene sunt superbe, imaginea picturală și interioarele demne de banii invesțiti, poate punctele forte ale serialului care mizează mult pe vizual ca centru de atracție. Altfel, Saul Nanni te face să-l uiți pe Delon, cu același farmec pervers a lui Tancredi, Deva Cassel e rezumatul reușit a iluștrilor săi părinți, Monica Belucci și Vincent Cassel, iar Francesco Colella e mai mult decât adecvat ca Don Calogero Sedara.
Cu bune și rele, cu reușite și compromisuri, serialul „Ghepardul” (2025) rămâne o lectură interesantă a modelelor de inspirație, fără a trăda spiritul dar cu o individualitate pe care vă las plăcerea să o evaluați.
Citește mai multe RECENZII FILME AICI și AICI
