Una dintre cele mai vechi stațiuni balneare din România, Băile Herculane, este (încă) vizitată de mii de turiști. Anul acesta însă, în sistem de austeritate, patronii spațiilor de cazare s-au plâns că abia luna august a adus un aflux serios de vizitatori, spre deosebire de alți ani, când locurile se ocupau progresiv încă din iunie, iar în august riscai să rămâi fără cazare.
Lumea vine, evident, în primul rând pentru apele dătătoare de sănătate, băi și izvoare. Mai puțin aglomerate sunt spațiile elegant amenajate, dar unde se plătește. În schimb, oamenii cu mai puține resurse, mai ales vârstnicii, aleg spațiile de la cădițe (amenajate în albia râului Cerna de căte voluntari) sau Șapte Izvoare, unde, dacă nu ajungi de dimineață, nu mai ai loc să-ți parchezi mașina pe marginea îngustă dintre valea Cernei și peretele muntelui. Un loc discret, aflat pe una dintre străduțele laterale, piscina termală „La Mâțu” face concurență serioasă celorlaltor spații de însănătoșire, pentru că trecem pe lângă ea la ora 9 dimineața și nu mai prea găsești loc.
Alții ar veni aici pentru partea de turism montan, aspect căruia stațiunea pare să-i acorde mai mică importanță. Unele trasee turistice sunt mai bine marcate și amenajate decât altele, despre care am fost informați că e mai bine să nu ne aventurăm pe ele, dacă vrem să nu ne rătăcim. În schimb, micile agenții turistice (tot micii investitori privați) organizează excursii de câte o după-amiază pentru cei doritori să-și ocupe timpul rămas la dispoziție după diminețile de tratament. Astfel se pot vizita frumuseți ale naturii precum cascada Bigăr sau faimoasele mori de la Rudărie, se pot face excursii cu șalupele pe Dunăre sau chiar pe malul celălalt, în spațiul sârbesc etc.
Stațiunea în sine pare un loc al extremelor
Pe de o parte – spațiile încă în ruină ale clădirilor de acum două secole, minunății arhitecturale care se pare că nu au trezit interesul politicilor locale pentru a fi readuse la viață. Dar cel mai supărător aspect e cel a drumurilor. Se lucrează la drumuri, acum, exact în cea mai aglomerată perioadă a anului, se fac și excavații pentru tot felul de țevăraie, însă treaba merge foarte încet. Ba ni s-a spus că unde a fost săpat odată, firmele „uită” să mai și ajusteze drumurile „tranșate” prin liniile ce le taie. De pildă, chiar drumurile principale: cel de intrare în stațiune trebuie parcurs ca la schi, cu slalom printre gropi și „mușcăturile” laterale din asfalt; cel care vine de la Șapte Izvoare e minunat până la intrarea spre Hotel Roman. De aici înainte până la revenirea în stațiune e un adevărat infern, pe care nu vrei să-l parcurgi a doua oară dacă nu dorești ca sejurul să se încheie cu o vizită la service.
Pe de altă parte, strălcirea locului o dau investitorii locali. Pensiuni cu două și trei stele, hoteluri mai vechi sau mai noi care tronează de la înălțimea lor, făcând concurență parcă verticalei munților. Sunt porțiuni în care spațiul e sufocat de-a dreptul prin construcțiile clădire lângă clădire, și totuși alte pensiuni par să-și dorească intrarea în lumea atât de pestriță a stațiunii.
Centrul vechi pare a nu se fi schimbat prea mult în ultimul deceniu
Și totuși, ne-am bucurat să găsim aici un alt spațiu al investițiilor private, amenajat abia de câțiva ani: Băile Apollo, situat chiar în zona celebrei statui a lui Hercules. Coborâm mai multe trepte până la intrarea unde vinde bilete chiar cel care se ocupă de administrarea acestui spațiu: domnul Iancu Dumitru. Vizităm cu răbdare și cu o fascinație abia reținută această lume subterană: o altă lume, cu o altă vibrație, dată nu atât de numele ilustre ale personalităților care s-au scăldat de-a lungul secolelor în aceste ape binefăcătoare, cât parcă de prezența sacră a zeilor. E ceva care îți face pielea de găină: senzația că ai ieșit din timp străbătând în clipe câteva secole, pe vremea împăraților romani sau ai celor ai imperiului austriac. Pe pereți se află un amestec de vechi inscripții romane și imagini ale personalităților care au căutat aici însănătoșirea, de la celebra Sissi, la Brâncuși, iar din loc în loc statui ale zeilor protectori.
La ieșire nu ne putem abține să nu discutăm cu domnul Iancu Dumitru, care binevoiește să ne spună povestea nașterii acestui mic muzeu,
poveste care se împletește frumos cu o parte din povestea vieții sale. E o afacere care prosperă, evident, în lunile cu vizitatori (adică prea puține), iar în rest e mai mult produsul pasiunii și al respectului pentru un trecut care merită valorificat. Privesc cu drag acest om la care pasiunea și sinceritatea i se citesc pe față. În minte ți se clădesc simultan două imagini: a unor oameni ca acesta și, prin contrast, o alta: cea a suprafeței care pe dinăuntru sună a gol (un gol lăuntric în toate sensurile, de la cel intelectual la cel moral), experiență pe care oricine a avut-o aflându-se în preajma unor așa-zise personalități politice…
La fel de multă pasiune răzbate în și printre cuvintele unui domn al cărui nume nici măcar nu-l știm (am primit de la un alt vizitator numărul lui de telefon), care organiza excursii pe munte. Sigur, excursiile erau contra cost, dar fără cost a fost bunăvoința și pasiunea cu care a stat de vorbă cu noi la telefon, și nu doar câteva minute, ci minute bune, lămuritoare, fără să știe nici el cu cine vorbește și nici măcar dacă vom merge în vreo excursie organizată de el sau nu.
Acest „ținut al contrastelor”, cum se exprima vizitatorul francez din cunsocutul text al lui Alecsandri, „Balta Albă”, despre locurile din România de atunci pe care le vizitează, m-a dus cu gândul în același timp la celebra sintagmă „paradoxul român”, titlul cărții lui Sorin Alexandrescu.
În acest caz, un paradox născut din asocierea contrastelor dintre tipurile de intenții, respectiv tipurile de umanități: tipul celor care, la modul declarativ, nu-și „vând țara” și tipul celor care cosntruind pentru ei înșiși construiesc în același timp și pentru ceilalți.
Citește și: O revenire într-un spațiu cu tradiție turistică: stațiunea Moneasa
