După cum am văzut în articolele precedente, problematica centrală a romanului în discuție ilustrează tocmai titlul. Dar există în subsidiar un alt aspect dominant, deși poate mai puțin evident: ideea de putere, în câteva dintre variatele ei manifestări. Vom încerca să deslușim semnificațiile ideii de putere prin prisma psihologiei (folosim termenul la modul general, de lume interioară a omului prezentată în mecanismele ei intime, cu efect în plan existențial) dezvoltate de Erich Fromm în celebra sa carte Frica (teama) de libertate.
Realizând o analiză de excepție a tarelor lumii moderne și a impactului negativ pe care acestea îl au asupra individului, Fromm definește puterea în două moduri. În primul rând, ea se manifestă ca exercitare a puterii asupra cuiva, capacitatea de a-l domina pe celălalt. Al doilea înțeles vizează posedarea puterii de a face ceva, de a fi capabil de acțiune în sensul dorit. Așadar, putere înseamnă, pe de o parte, dominație, pe de alta, pe de alta, potență. (p. 141-142) Im-potența este văzută la modul general (nu doar restrânsă la sfera sexualității), ca o trăsătură a individului incapabil să își realizeze propriul potențial, pe baza libertății și integrității eului său: pentru a se simți liber și integru, el nu are nevoie să domine. „Puterea, în sensul dominării, este perversiunea potenței” afirmă Fromm. (p. 142) Caracterul autoritar asociat acestor manifestări are nuanțe sado-masochiste, ca atitudini generale, interumane. Astfel, autoritatea nu este o calitate pe care o are o persoană (în sensul în care are o proprietare sau are însușiri fizice), ci se referă la o relație interpersonală. Dar în timp ce masochismul este o modalitate de a se pierde pe sine și de a renunța la propriul eu pentru a scăpa de povara libertății, sadismul are ca impuls central puterea totală asupra unei alte persoane, tendința de a deveni stăpânul absolut al ei.
Autoritarismul este unul dintre mecanismele evadării din fața libertății autentice, pe care omul modern, înstrăinat de sine și de lume, nu știe cum să o manifeste: este forma de manifestare care ia naștere din insecuritatea individului izolat, care înfruntă lumea din afara sa ca o entitate complet separată. În soluționarea acestei rupturi în raport cu lumea, individul are două modalități, spune Fromm (cf. p. 124) Prima este libertatea pozitivă, care constă în refacerea legăturii cu lumea în mod spontan, prin dragoste și muncă, prin exprimarea deplină de sine (la nivel emoțional, intelectual etc.). Cealaltă cale este renunțarea la libertate, caz în care separarea de lume este ireversibilă. Această cale de evadare are însă caracter compulsiv, ca orice fugă de o panică amenințătoare, fiind însoțită în același timp de o abandonare totală sau parțială a individualității și integrității eului.
Una dintre caracteristicile eului care se supune (de tip masochist) îl reprezintă sentimentele de inferioritate, de neputință și de insignifianță, de autominimalizare. De aici tendința unor astfel de persoane de a se supune unei puteri dinafara lor îl locul afirmării de sine. Întrucât viața este, pentru ei, ceva copleșitor, pe care nu-l pot stăpâni sau controla, ei au tendința de a nu face ceea ce vor și de a se supune ordinelor unor forțe exterioare lor. Pe de altă parte, caracterele sadice se manifestă sub mai multe nuanțe: o dată prin tendința de a-i face pe ceilalți să depindă de ei și de a avea putere nelimitată asupra lor; apoi prin tendința nu doar de a-i stăpâni, ci și de a-i exploata pe ceilalți; în al treilea rând este dorința de a-i face pe alții să sufere sau de a-i vedea suferind. (cf. Fromm, p. 127) Sadicul are nevoie de persoana pe care o stăpânește pentru că propriul său sentiment de putere își are rădăcinile în faptul că e stăpânul cuiva.
Personajele care se încadrează acestor tipuri de comportamente sunt, de pe o parte, cuplul cămătăreselor surori, Lizaveta și Aleona Ivanovna. Construcția lor, evident antitetică, este realizată direct prin intermediul discuției de la crâșmă dintre cei doi studenți, chiar la începutul romanului. Portretul Lizavetei este construit la modul grotesc: înaltă de un stânjen, prost alcătuită, cu picioare enorme, lungi și parcă răsucite. Tendința de a se supune se citește din fizionomia ei: „o față și niște ochi plini de bunătate, și o privire blândă”, „e liniștită, blândă, sfioasă, supusă, poți să faci cu ea tot ce vrei”. Astfel, în ciuda aspectului, femeia rămâne mereu însărcinată, semn că incapacitatea de a se opune nu este o atitudine doar în raport cu sora ei, ci una care marchează relațiile ei fundamentale cu lumea, adică atitudinea de tip masochist, așa cum am văzut că o definește Fromm. Pentru Aleona, Lizaveta nu este altceva decât o sclavă, pe care o bate pentru tot felul de nimicuri, deși, extrem de supusă, Lizaveta face totul în casă: „ținea și de bucătăreasă și de spălătoreasă și, în afară de acestea, cosea pentru negustorii de haine gata… și tot ce câștiga îi dădea soră-sii.”
Aleona este exact opusul. Tendința ei de a domina, conștientizată sau nu, se mainfestă în raport cu absolut toate celelalte persoanje. Aceiași studenți o descriu ca fiind opusul surorii ei. „Pirpirie și pricăjită” precum sufletul ei, dar putred de bogată, Aleona e o „scorpie” care dă numai un sfert din prețul obiectului, exploatând astfel sărăcia altora, fapt care-l face pe unul dintre studenții participanți la dialog să o considere „o babă tâmpită, inutilă, o ființă de nimic, răutăcioasă și bolnavă, de care nimeni nu are nevoie și care, dimpotrivă, mai face și rău tuturora”.
Astfel existența ei e „dăunătoare pentru semenii săi”, iar viața ei „nu cântărește nici cât a unui păduche sau gândac”. Caracterul nesemnificativ, de „păduche” al vieții ei, nu se datorează atât faptului că femeia aparține unei clase sociale de jos, cât mai ales faptului că ea exploatează realmente viața celorlalți, trăind fără să facă niciun efort.
Atitudinea ei autoritară, dominarea vieții celorlalți e cu atât mai dureroasă, ca act, cu cât aspectul exploatării e însoțit de negarea ființei celuilalt: pe Aleona nu o interesează dacă cel care-și vinde bunurile nu mai are cu ce să supraviețuiască (adică îi e totuna dacă acela trăiește sau se sinucide). Ea nu se simte vinovată moral pentru suferința celor pe care îi exploatează, iar această amorțire a conștiinței e mai ales semnul dezumanizării. E discutabil dacă astfel de indivizi au un rost pe lume, de aceea cei doi studenți se întreabă „cât trage pe cântarul vieții existența acestei babe ofticoase, proaste și răutăcioase”. În schimb, moartea ei ar redirecționa averea de care ea dispune pentru „binele omenirii” și salvarea a sute de vieți din ghearele mizeriei și de la desfrâu.
Discuția rezonează, inițial, cu propria filozofie a lui Raskolnikov, care asistă la dialogul celor doi, teorie pe care o vede astfel confirmată în oglinda altora. Am văzut că și pentru el, cămătăreasa nu e decât un „păduche” ce nu-și merită locul în societate.
Dar pentru naratorul însuși, lucrurile nu stau tocmai așa. Am văzut că moartea celor două surori, mai ales a Aleonei, e un mod al naratorului de a le pedeapsi – pe Aleona pentru caracterul ei de păduche care exploatează sărăcia și suferința altora. Dar atunci cum se justifică uciderea blândei Lizaveta, mai ales că ea se afla acolo din întâmplare, iar faptul acesta îl ia pe nepregătite pe criminal?
Pentru a răspunde al această întrebare trebuie să ne întoarcem la textul lui Fromm
Omul civilizației tradiționale nu trăia sentimentul rupturii în raport cu lumea. Dimpotrivă, el avea un loc în lume și un rost, fiind înrădăcinat într-un întreg structurat în care existența lui avea un sens. Fromm numește individuație acest proces prin care eul devine un înteg organizat și integrat (în sine și cu lumea), care constă în dezvoltarea și exprimarea liberă a potențialului său afectiv intelectual etc. Și asta pentru că viața are un dinamism al ei, interior, „prin care ea tinde să fie trăită, exprimată, iar atunci când această tendință este împiedicată energia îndreptată spre viață trece printr-un proces de descompunere și se transformă în energie disctructivă. (p. 158) Iar dacă „există un singur sens al vieții: actul însuși de a trăi”, singurul mod prin care omul își poate dobândi adevărata libertate este „prin realizarea eului său, prin a fi el însuși”, adică prin împlinire totală de sine. (p. 216)
Am putea spune, legat de acest cuplu feminin: atât Aleona, cât și Lizaveta, au trăit această „frică de libertate” prin care au renunțat la propria individualitate. Ele nu sunt pedepsite neapărat pentru a fi săvârșit un păcat (prostituția, în cazul Lizavetei, respectiv exploatarea celorlalți, în cazul Aleonei), ci pentru a nu-și fi împlinit potențialul propriu. Dostoievski pare a spune: renunțarea la sine e la fel de gravă precum renunțarea la Dumnezeu. Însă renunțarea la sine nu e nici infracțiune (pentru a fi amendată prin pedeapsă juridică), nici păcat în sensul religios al cuvântului (ca să fie pedepsită prin pedeapsa divină). În schimb, e o „crimă” existențială pentru care „pedeapsa” o dă chiar propria ființă (care a rămas neîmplinită sau chiar distrusă), respectiv Viața, care se autoregelază pentru a putea merge înainte.
- Bibliografie: Erich Fromm, Frica de libertate, Editura Teora, 1998.
Vezi și:
Frica de a educa: gânduri despre câteva limite ale educației, astăzi
