Fie vorba-ntre noi, nu-i miting la care să fi participat și la care să fi știut, cu adevărat și cu mâna pe suflet mărturisind-o, cu cine țin și împotriva cui sunt – și am participat la aproape toate, loco și nu doar, în ultima jumătate de secol. La cele obligatorii, de pe timpul lui Ceașcă, din anii 70, când eram un punct dintr-un „M” uriaș care venea de la „TRĂIASCĂ ZIUA DE 1 MAI!” alături de mii de alte suflete la fel de confuze; la cele din `80, când, înghețat și cu mucii-țurțuri, n-aveai curaj nici să te oprești din aplaudat palmele care te dureau (nu era voie cu mănuși!) când trecea coloana de oficiali pe care habar n-aveai cum îi cheamă; la Revoluție, în celălalt capăt al țării (moldovenii sunt mai puri ideologic… mai patrioți); la alea din 2000 care erau compuse doar din domnii Nicu Ieran și Viorel Oros (de nu venea nimeni nici să le facă poze), iar „împrăștierea opozanților” se rezolva prin introducerea lui Nicu într-o dubă alături de o sticlă de tărie; la alea „grele”, și la alea când se dădea (eufemistic vorbind!) muie primarului chiar de față cu primarul și – cât să-mi dau seama de ce nu vreau să partikip – la astea de-acum.
Pe bune: habar n-am cu cine să țin aproape niciodată – o mărturisesc chiar dacă asta o să-mi atragă blesteme. Nu-s omul cauzelor exacte, punctuale, săvârșite întocmai și la timp… Al deciziilor rapide, de luat în momente de criză. Al ordinelor executate „întocmai și la timp”. Îți compun câte slogane vrei tu, îți fac lozinci în versuri, în proză, în propoziții scurte, dintr-un singur cuvânt, tip-gazel sau glossă, sub formă de frază proustiană, nu mă interesează tema, nici cum îl cheamă pe dușmanul tău (decât la modul prozodic, pur, să pot găsi rime cât mai bune), nu-s curios de conflictul dintre voi – dar nu mă pune să-ți car pancartele, nici să strig și nici să aplaud. Dacă n-are cine ți le căra, cară-ți-le… destule bagaje de incertitudini duc. Eu, dacă am ceva de strigat, pot și singur – n-am nevoie de cor. Iar de aplaudat, aplaud la teatru, la filarmonică, la meci – deci când e ceva ce merită această supremă recunoaștere gestuală și sonoră.
Sunt un relativist ironic… un paroxist indiferent, un dilematic, un expectativ… și te rog să mă ierți dacă asta contravine principiilor tale.
De 1 februarie curent, în a doua zi de proteste de stradă din Arad, am fost „să mă dau cu mitingul”…
să văd care cu cine ține cu adevărat, câți sunt pentru că sunt și câți nu sunt pentru că nu sunt, de ce sunt cei ce sunt și de ce nu sunt cei ce nu sunt – și alte întrebări pur filosofice. N-o să fac un minireportaj din mulțime (să nu le amestecăm), dar o să tușez două întâmplări anecdotice – pentru mine, necesare și suficiente pentru a fi liniștit cu mine însumi în privința alegerii socio-politice pe care am făcut-o. Anecdota 1: Niște (4-5-6-3-2-6… că tot venea și pleca câte unul), beți-lampă, plasați în fața mulțimii, îi înjurau pe cei de la balconul Primăriei că „băăă, bulangiilor, îmbuibaților, `tu-vă-n… mă-nțelegi… de șmecheri care furați de la popor” și de astea… la balconul fiind exclusiv ziariști care filmau. M-am dus să filmez și eu… în semn de solidaritate, nu de alta. Anecdota 2: Pe banca din colțul din stânga al platoului, un bunic stând, ținându-și nepoțica în brațe așa cum se vede în poză. Bunicul: „Puiuț, strigă și tu: HOȚII, HOȚII!” La care micuța: „TOȚII, TOȚII!” „Nu TOȚII – HOȚII!” – o apostrofează bunicul. „Ba, TOȚII!” – dixit micuța… după care n-a mai scos un sunet.
Fapt care mi-a provocat o iluminare, o revelație… blândă, caldă, în acord cu tot ce am citit, trăit și înțeles… definitivă: cu fetița asta țin!
1 comentariu. Leave new
domnii Nicu Ieran și Viorel Oros – băieți de băieți ! De meserie !