Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Calvarul prizonierilor din Uniunea Sovietică (4)
Ferocitatea atacului sovietic de la Stalingrad
Cel mai mare număr de prizonieri germani se va înregistra în marea bătălie a Stalingradului. Majoritatea dintre ei vor proveni dintre cei 260 mii militari ai Armatei a 6-a germane înconjurați, începând cu 23 noiembrie 1942, în ruinele orașului de pe Volga. Luptele au continuat până în 2 februarie 1943 generând foametea, bolile, rănile etc care au redus mult rândurile Armatei a 6-a; doar circa 25 de mii dintre cei rămași în încercuire au putut fi evacuați pe calea aerului de către Luftwaffe.
Intensitatea bătăliei pentru Stalingrad, după încercuire, nu cunoaște limite, de data aceasta cei care suferă cel mai mult sunt germanii. În cadrul operațiunii sovietice „Inelul” (10 ian 943) pentru zdrobirea germanilor de la Stalingrad, ferocitatea atacului sovietic nu mai ține seama de nimic, tancurile trecând peste răniți, trăgând fără milă în prizonieri. Germanii nu pot evacua răniții, lăsându-i la bunul plac al învingătorului. În aceeași zi, un batalion de infanterie din Divizia 295 se predă.
„Unii comandanți de batalion nu mai pot înfrunta suferința oamenilor care șchioapătă pe picioarele degerate, cu buzele crăpate, iar fețele lor bărboase au aspectul galben de ceară al celor pe care viața îi părăsește. Ciorile se învârt pe deasupra și coboară pentru a ciuguli ochii morților sau muribunzilor. Câțiva dintre generalii și ofițerii superiori se împușcă evitând astfel umilința capitulării, iar unii soldați germani aleg o moarte de soldați stând în picioare în tranșee așteptând să fie împușcați. Soldații români se predau în număr mare și mulți sunt împușcați pe loc. Mai ales răniții sunt tratați cu gloanțe, uneori pentru a li se lua mantalele și cizmele”. (Antony Beevor, Al doilea Război Mondial, p. 412 )
Capitularea feldmareșalului von Paulus
Până la urmă inevitabilul s-a produs. Proaspătul feldmareșal von Paulus va capitula în ziua de 31 ianuarie 1943, iar în 2 februarie vor capitula și rămășițele celor 6 divizii din nordul orașului, conduse de generalul Strecke. Din acest moment, 91 de mii de germani au fost luați prizonieri. Torsten Diedrich afirmă că au fost capturați 108.000, inclusiv dintre aliații români și ajutoarele rusești Hiwis. Numărul precis al prizonierilor nu poate fi cunoscut pentru că unii dintre cei ce se găseau acolo în momentul capitulării au murit în primele ore, alții în zilele următoare, fiind ascunși printre ruine Cei mai mulți au murit în urma rănilor foarte grave.
Capturarea lui von Paulus a „beneficiat” de numeroase relatări, mai ales rusești, dar și germane și românești. Valeriu Munteanu, din Divizia 13 Infanterie românească, s-a nimerit a fi la locul în care feldmareșalul german s-a predat.
„Ceasurile arătau ora douăsprezece din zi, când vedem apărând o coloană de patru mașini decapotate, cu steaguri albe, oprind în fața noastră. Din prima mașină coboară sprinten colonelul Adam, ca să se îndrepte spre buncărul comandantului său, mareșalul Paulus. Din a doua mașină coboară colonelul rus Lukin, însoțit de aghiotantul său. Asistăm la un moment emoționant, rar întâlnit pe câmpul de luptă. Deși era un ger cumplit, mercurul termometrelor coborând până la minus 30 de grade, nimeni nu mișca. Ba unii parcă au uitat să și respire. Toți doreau să fie martorii unei drame din viața unui comandant de oști. În sfârșit, iată-l! A apărut! Doi soldați din garda personală a mareșalului, ce străjuiau intrarea în buncăr, într-o perfectă ținută albă, de iarnă, îi dau onorul. Va fi ultimul onor ce-l va primi acest brav general victorios în Polonia și Franța , dar învins aici la Stalingrad. Mareșalul e un om de statură mijlocie! Are în schimb un cap mare, leonin, ochii umbroși ce privesc mai mult pe sub sprâncenele stufoase. Capul, ca de altfel întregul său corp, și-l ține puțin aplecat înainte: ținuta unui om chinuit, îmbătrânit subit. În mâini ține sabia și bastonul de mareșal. Se îndreaptă spre colonelul rus Lukin. Se oprește în fața acestuia, își pleacă puțin capul, simulând parcă un mic salut. Cu glas slab și sugrumat de durerea momentului, abia mai poate rosti cuvintele: „Welche katastrophe, welke Schandel”. După care îi înmânează colonelului rus simbolurile capitulării. Noi, ofițerii germani și români, martori la acest moment dramatic, aveam cu toții ochii plini de lacrimi, cu suspine. Colonelul Lukin îi trece aghiotantului său cele două simboluri ale capitulării, apoi îl invită pe mareșal să ia loc în mașina sa, oferindu-i locul din dreapta.” (Valeriu Munteanu, și colab., „Un român la Stalingrad. Un francez la Buchenwald, p. 76)
Nesiguranța prinșilor germani
Numeroase reportaje s-au scris, multe filme și imagini fotografice au imortalizat momentul și l-au transmis lumii, provocând pe de o parte consternarea germanilor și pe de alta bucuria sovieticilor și aliaților. Strecker după ce a respins cererile de capitulare a cedat în cele din urmă la rugămințile generalilor săi iar el și Groscurth au redactat mesajul final: „Corpul 11 Armată cu cele 6 divizii ale sale și-a făcut datoria până la ultimul om în lupte grele. Trăiască Germania” (Antony Beevor, Stalingrad, p. 466 ). Începe din acel moment calvarul celor 91 mii soldați, 2000 ofițeri și al celor 22 de generali prizonieri de război. Dintre aceștia, generalii o vor duce cel mai bine!
Germanii capturați trăiau într-o permanentă stare de nesiguranță, așteptându-se în fiecare clipă să fie împușcați. Lucru ce s-a și întâmplat în numeroase situații, mai ales în cazul răniților grav. Ostașii sovietici deliberat sau nu au dat foc spitalului plin cu răniți, improvizat în barăcile geniștilor de lângă aeroport.
„Doi ofițeri Luftwaffe din unitatea de antiaeriană care fuseseră escortați într-o încăpere de sus de soldații ruși, au evadat sărind de la o fereastră spartă. Au aterizat lângă o latrină, iar rușii au apărut gata să-i împuște, locotenentul mai tânăr a salvat viața amândurora datorită prezenței lui de spirit și unui acut simț psihologic. I-a spus camaradului său să-și dea jos pantalonii. Rușii au izbucnit în râs și i-au cruțat viața”. (Antony Beevor, Stalingrad, p 456 )
Furați și împușcați!
Unii soldați sovietici beți, în euforia victoriei împușcau prizonieri în ciuda ordinelor primite de a nu proceda astfel. Toți se repezeau în primul rând asupra prizonierilor spre a-i deposeda de orice obiecte ce li s-ar fi părut că ar avea vre-o valoare, în special ceasuri, aparate foto, brățări dar și obiecte de înbrăcăminte, în special cisme. Un medic și-a pierdut o carte prețioasă, Faust, la care ținea pentru că era o ediție rară pe care soldatul a dat-o pe țigări și votcă. Păturile erau smulse din mâinile prizonierilor pentru că le erau necesare, dar și din răzbunare pentru că germanii luaseră hainele multor civili ruși.
Uneori prizonierii, numai piele și os, ieșeau împleticindu-se din buncăre și pivnițe cu brațele ridicate în semn de capitulare, căutând cu privirea o bucată de lemn pe care să-l folosească pe post de cârjă, pentru că nu puteau merge din cauza degerăturilor, Aceste resturi învinse ale Armatei 6, fără arme și căști, purtând căciulițe de lână trase adânc peste urechi sau chiar zdrențe înfășurate în jurul capului care să-i apere de ger, tremurând în mantalele lor subțiri, strânse cu câte un cablu de transmisiuni în loc de curea, au fost strânși laolaltă ca o turmă și aranjați în lungi coloane de marș. (Antony Beevor, Stalingrad, p 456). Cei mai expuși la violențe și la pedeapsa cu moartea erau SS-iștii și membrii hiwi. „Câțiva soldați germani considerați din greșeală SS-iști, care au râs când li s-a sugerat că ar fi așa ceva, au fost împușcați cu pistoale automate”. (Reinhold Busch, În infernul de la Stalingrad, E. Corint, p. 235)
Au existat însă destui germani care au ales să se sinucidă decât să cadă în prizonierat la sovietici. O asemenea întămplare povestește Hans Krumfuss, sergent din divizia 71 infanterie:
„Și au venit zorii zilei de 29 ianuarie 1943. Când m-am întors în seara aceea împreună cu un soldat de la distribuția rațiilor, am fost întâmpinat de fețe lungi. Sergentul Stiller mi-a spus că analizaseră situația și ajunseseră la decizia să nu accepte prizonieratul rus, ci mai curând să moară. Toți șase fuseseră de acord. Doream să fiu inclus și eu? În acel moment m-am gândit la generalul von Hartmann care luptase în mijlocul infanteriștilor săi și respinsese un atac rus pe terasamentul de cale ferată, iar apoi murise ca un soldat. Așadar, am refuzat, nu aveam de gând să-mi provoc moartea cu mâna mea. De aceea am convenit că îi voi părăsi dacă așa stăteau lucrurile.” (Reinhold Busch, op. cit. p. 236)
Unii au ales să se sinucidă
Hans Krumfuss povestea și cum a fost momentul predării: „În noaptea de 31 ianuarie s-au auzit împușcături din toate părțile în pozițiile noastre. Detonau grenade de mână. În revărsatul zorilor un rus a strigat în buncărul nostru. „Kamerad ruki verch (tovarăși, mâinile sus). Am fost duși la o zonă de adunare și percheziționați de arme. Mai târziu a venit un comisar și mi-a ordonat să-l însoțesc. Am crezut că o să mă împuște, căci îmi ținea un pistol înfipt în spate și m-a dus la postul de comandă. Acolo zăceau cei șase camarazi ai mei, fiecare cu o gaură de glonț în tâmplă și nu mișcau. Tâmpiți, tâmpiți a spus el”. (Reinhold Busch, op. cit. p. 236)
Marele jaf
Wilhelm Gerke (Bateria 2, Regimentul 171, Divizia 71 Infanterie) își amintea peste ani și el momentul în care a fost capturat și apoi întâmplările prin care a trecut în drumul spre lagăre:
„După ce am epuizat toată muniția, iar armele mici au devenit inutilizabile, ne-am dat seama că nu mai avea rost să continuăm lupta și ne-am predat în dimineața zilei de 30 ianuarie. Când am ajuns în pozițiile inamice, soldații ne-au oferit țigări și trabucuri din depozitul nostru de provizii, pe care îl capturaseră. Acești soldați nu au furat de la noi. Cu cuvintele „Voina kaput, skoro domoi”, toți prizonierii, cam 250, am fost încolonați și, împreună cu o santinelă, am pornit spre sud. După un kilometru și jumătate santinela a fost eliberată și a început marele jaf la care au participat și civilii. Am fost ușurați de tot ce era vizibil. Ajunseserăm acum pe artera principală sudică și ne îndreptam spre Beketovka. Pe acest drum am fos depășiți de o unitate rusă motorizată. Toți cei care nu au sărit din drum suficient de repede au fost călcați.
După alți câțiva kilometri, am părăsit drumul către linia de cale ferată Stalingrad-Beketovka. Aici ni s-a dat de mâncare în casa șefului de gară. Am primit o pâine la 8 oameni, și fiecare dintre noi a primit un hering sărat. Aceasta a fost rația noastră pentru următorele opt zile. Când ne-am întors, pe drum ne aștepta o unitate rusă. Aici ni s-au luat ultimele lucruri pe care le mai aveam. Unora dintre oameni li s-au luat chiar și ghetele din picioare, așa că am rămas cu picioarele goale în zăpadă și la temperaturi de minus 30 de grade. În seara aceea am ajuns la lagărul Beketovka și am fost împărțiți în case fără ferestre. Și cum ne luaseră păturile, a trebuit să dormim în frig, pe jos, pe pardoseala de piatră. În lagărul Beketovka ( Era lagăr de tranzit n.n.) erau 50 mii de prizonieri. Acolo s-au petrecut lucruri cumplite, căci oamenii mureau de foame. Lagărul avea două camioane Opel Blitz, capturate, care toată ziua nu făceau altceva decât să care cadavre până la râpele din apropiere. Era și o bucătărie, dar insuficientă pentru atât de mulți prizonieri, așa că dacă cineva primea ceva de mâncare o dată pe săptămână se putea considera norocos”. (Reinhold Busch, op. cit. p. 117)
Indicatoare pe drumul spre moarte
Adalbert Holl, căpitan în Divizia 94 infanterie, a descris, într-o carte intitulată „După Stalingrad”, întreaga perioadă a prizonieratului de 7 ani petrecută în Uniunea Sovietică din care vom reproduce în continuare perioada căderii în prizonierat și drumul spre lagăr:
«Căpitane vin! Cu aceste cuvinte santinela a dat buzna în adăpostul nostru. Pentru o clipă a fost tăcere. Venise ceasul pe care nu l-aș fi crezut niciodată posibil, dar care, în ultimele trei zile devenise o certitudine irefutabilă. Eu însumi mă întorsesem la adăpost pentru a fi alături de camarazii mei răniți, însoțit de 12 dintre oamenii mei. Nu ne era rușine de lacrimile noastre, în timp ce le explicam răniților, care erau în număr de aproximativ 40, că mergem spre o destinație necunoscută.
Ne făcusem datoria de soldați, dar soarta a fost mai puternică decât noi. Le-am vorbit despre recunoștința țării pentru serviciul lor la Stalingrad și le-am strâns mâinile. Au trecut câteva secunde tensionate. Ce vor face rușii? (…) Nu eram identificabil ca ofițer în uniforma mea de camuflaj. Aveam un pistol legat la genunchi. Acum tebuia să decid dacă ceea ce avea să urmeze va fi o scurtă luptă finală sau captivitate. (…) În fața adăpostului se simțea mișcare. „Sunt aici”. Auzind asta am încremenit și am privit ce se întâmplă în jurul meu. Au fost secunde de mare concentrare și tensiune. Dintr-o dată am auzit voci rusești și am văzut soldatul Armatei Roșii cu un pistol mitralieră armat în mâini. A dat ordine pe care sergentul major al companiei mele, Josef Pawellek, care vorbea ceva rusă, le-a tradus imediat. Ordinele spuneau: „Aruncați imediat armele! Abandonați orice rezistență! Aliniați-vă afară în fața șanțului”.Atitudinea mea față de soldații inamici era oarecum ostilă. L-am întrebat pe Pawelek ce se va întâmpla cu răniții. „Rămân aici dacă nu se pot deplasa singuri. Se va avea grijă de ei”, a răspuns el. Trebuie să ne aliniem în fața buncărului. Amorțit l-am urmat pe sergentul major Pawelek și ne-am strecurat în spatele camarazilor noștri, dispărând după un deal (…) Traseul ne-a condus la o coloană de prizonieri. Oamenii soseau din toate găurile. Un rus deosebit de voinic, care se părea că era ofițer, făcea un anunț. Nu am înțeles nimic din ce spunea, dar mișcările celorlalți prizonieri indicau că trebuie să formăm rânduri. Puținii mei foști camarzi s-au înghesuit în jurul meu. Voiau să rămânem împreună dacă era posibil. Coloanele au început să se miște încet. Eram două sau trei sute de oameni. Unii erau echipați cu rucsacuri, alții cu rucsacuri și pungi cu pâine. Am coborât cu prudență pe panta înghețată până când am ajuns în fundul văii. Capul coloanei s-a oprit până când ultimii prizonieri ne-au ajuns din urmă. (…) În cele din urmă am ajuns la marginea satului. (…) Nu exista nici o organizare sau un sistem pentru a se ocupa de prizonieri, dar se vobea despre marșul către un anumit lagăr din vest. Pentru moment nu aveam ce mânca sau bea. În cele din urmă am ajuns la marginea satului pur și simplu împinși de masa umană. Eram prea mulți pentru a gândi clar. Am înaintat cu coloana ca un somnambul (…) De cât timp mărșăluiam deja? Nu știam. Eram foarte obosit. Lipsa de odihnă din ultimele două săptămâni își făcea simțită prezența. Dar nu puteam sta liniștiți prea mult timp pentru că trupurile noastre se răceau rapid în frigul pătrunzător, iar gerul necruțător care se prelingea peste noi se strecura neîncetat în picioarele nostre.
Noaptea pare nesfârșită. Stomacul meu, care nu a primit nimic, suferea cumplit. Când voi putea mânca din nou? Deodată ni se spune: „Veniți să luați de mâncare, o pâine pentru 20 de oameni și o jumătate de hering sărat pentru fiecare om”. Ce s-a întâmplat cu pâinea? Este tare ca piatra. Încerc să mușc din ea fără succes (…) Când plecăm ne încălzim din nou, dar când ne oprim pentru o clipă înghețăm imediat. Marșul durează ore întregi. Am văzut deja mai multe cadavre zăcând pe drum goale și țepene, complet dezbrăcate, ca niște indicatoare pe drumul spre moarte!»
Calvarul prizonierilor în drumul spre lagărele de tranzit va continua cu suferințe inimaginabile, dar care au fost reale și dătătoare de moarte. Despre aceasta în reportajul următor.
Foto: prizonieri din bătălia Stalingradului / Sursa: Wikipedia
Vezi și:
- seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Calvarul prizonierilor din Uniunea Sovietică
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Crimele Germaniei naziste
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Cruzimea japoneză
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Prizonieri pe frontul de Vest
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Suferința din lagărul de la Oranki
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Viața și moartea în lagărele sovietice
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
