[CARTEA SĂPTĂMÂNII] Lucia Bibarț: „Decojirea cearcănelor”

Volumul bilingv Decojirea cearcănelor/ Peeling the Dark Rings de Lucia Bibarț, apărut la Editura Eikon în 2025, traducere în limba engleză de Cristina-Andreea Dobre, e construit ca un exercițiu de dezvelire succesivă a ființei, o poezie a straturilor îndepărtate unul câte unul, până la nervul viu al existenței. Titlul însuși este programatic: „cearcănele” devin semn al timpului trăit, al oboselii ontologice, iar „decojirea” sugerează un gest necesar, curativ. Cartea propune un discurs poetic dens, reflexiv, adesea grav, care se hrănește din corporalitate, memorie, eros, credință și istorie personală.

Lucia Bibarț are un simț vizual exersat, iar metaforele ei reușesc să surprindă prin concretețe. În poemul Cărnuri, de pildă, corpul devine un document al adevărului interior: „Fiecare rid / dă din casă fără să te-ntrebe / E grotesc de crudă franchețea ridurilor. / Asemeni persoanelor sincere despre alții”, iar mai departe „Părțile corpului nostru / devin tot mai sincere despre noi”. O poetică a trupului ca martor implacabil al trecerii timpului.

De asemenea, poezia Luciei Bibarț are o componentă meditativă și metafizică pronunțată, vizibilă în raportarea constantă la sacru, la moarte și la sens. În textul Într-o dungă, vocea lirică se definește printr-o imagine memorabilă: „sunt / clopotul bisericii din tine”, iar finalul poemului coboară abrupt într-o asumare tulburătoare: „duios și ferm coboară / moartea-n mine”. Astfel de pasaje dau volumului o gravitate care îl scoate din registrul confesiunii facile.

Un alt punct forte este continuitatea tematică. Deși poemele sunt autonome, ele comunică între ele prin motive recurente: apa, carnea, casa, memoria, timpul, lumina și agonia. În Agonie și Lumină, alegoria chibritului și a lumânării funcționează ca o meditație asupra sacrificiului și împlinirii prin ardere: „Cei doi s-au topit agonizând Lumină”. Este una dintre acele imagini simple în aparență, dar cu rezonanță simbolică puternică.

Totuși, volumul nu este lipsit de slăbiciuni, iar acestea țin în principal de supraîncărcarea discursului

Uneori, densitatea metaforică devine excesivă, iar poezia riscă să se închidă în sine. În dorința de a spune tot, poeta spune adesea prea mult, fără a lăsa suficient spațiu de respirație. Unele poeme ar fi câștigat în forță printr-o mai severă economie a mijloacelor expresive.

De asemenea, se poate observa o inegalitate de tensiune poetică. Alături de texte care merită reținute, există și poeme care par mai degrabă variațiuni pe teme deja enunțate, fără un plus semnificativ de expresivitate. De pildă, anumite texte confesive sau erotice riscă să alunece spre un lirism previzibil, chiar dacă sunt susținute de un limbaj îngrijit. Un alt aspect discutabil este solemnitatea constantă a tonului. Gravitatea devine, pe alocuri, apăsătoare, iar lipsa unor registre alternative (ironie, distanțare, ludic) poate crea senzația de monotonie afectivă.

În ciuda acestor stângăcii,

Decojirea cearcănelor rămâne un volum asumat care își cunoaște miza și nu face concesii facile. Finalul antologic din poemul Nu îndeajuns… sintetizează tensiunea identitară a cărții: „Nu-s îndeajuns femeie, / nici îndeajuns idee”. Este, poate, cea mai onestă cheie de lectură a întregului volum. Așadar, Lucia Bibarț propune o poezie a dezvăluirii dureroase, uneori excesive, dar autentice, un volum care cere un cititor atent și dispus să intre într-un dialog profund cu fragilitatea și gravitatea condiției umane.

• VEZI mai multe CĂRȚI – AICI