Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Crimele Germaniei naziste (5)
Executați pentru că păreau a fi evrei
În bătălia de la Sainteney, din 7-9 iulie 1944, Divizia 2 SS Panzer, comandată de Heinz Lammerding, s-a confruntat cu Divizia 83 Infanterie americană. Oamenii lui Heydte, (comandantul unui regiment de parașutiști germani) au luat mai mulți prizonieri americani, inclusiv doi doctori. Heidte a insistat la comandantul diviziei: „Te rog oferă-le un tratament bun”. „După aceea a aflat că amândoi au fost împușcați. Când baronul von Heydte s-a interesat de cele întâmplate, Lamerding a declarat brutal. „Bine, unul dintre ei era sigur evreu, părea evreu și celălalt”. (Danny S. Parker, Războiul lui Peiper, p. 356)
Canadieni uciși și torturați
La puține zile după debarcarea din Normandia, Kurt Meyer, cmdt. regiment în Divizia Hitlerjugend, își stabilise, pe 7 iunie, comandamentul lângă mănăstrea Ardenne. Aproape de Authie, oamenii lui Meyer i-au împușcat pe loc pe canadienii capturați. Localnicii pretindeau că au fost uciși 37 canadieni originari din Noua Scoție, iar o investigație privind crimele de război a confirmat că 33 au fost dezarmați și apoi împușcați cu sânge rece. Dar o și mai mare barbarie s-a întâmplat atunci când câteva trupuri au fost târâte pe străzi, pentru a fi îngrozitor strivite sub șenilele tancurilor. SS-istul Sturmann Jan Jesionek pretindea că Meyer era foarte supărat în acea zi:
„Ce să facem cu prizonierii? Ei doar ne mănâncă rațiile”, își amintea Jesoniek că s-a exprimat cineva. În viitor nu se vor mai lua prizonieri, se pare că ar fi spus Meyer. Apoi s-a întors către alt ofițer prezent și a șoptit instrucțiuni pe care Jesionek nu le-a auzit. Puțin mai târziu fiecare prizonier a fost luat, unul câte unul, duși trei pași mai departe, lângă gardul unei grădini și împușcați în cap cu pistolul. Jesionek își amintea că unii dintre prizonieri își strângeau mâinile înainte de a fi conduși afară. În total, 134 de prizonieri canadieni au fost uciși. Mulți dinte ei a fost omorâți în pădurile de lângă castelul Audrieu de oamenii lui Gerd Bremer. (Danny S. Parker, op. cit. p. 328-329)
Masacrarea civililor
Nici civilii nu au fost feriți de represalii. În două cazuri, de mare notorietate, a fost implicată Divizia SS „Das Reich”. În timp ce aceasta înainta spre Normandia, când a ajuns în localitatea franceză Tulle a descoperit că luptătorii mișcării de rezistență francezi ocupaseră garnizoana germană din oraș și executaseră nouă membri din SD (Serviciul SS de spionaj). Soldații Waffen SS au recurs imediat la represalii extrem de dure, arestând populația civilă din oraș și au ucis, pe 9 iunie, 117 oameni, dintre care 99 au fost spânzurați de felinarele de pe străzi, în timp ce alți 149 au fost deportați la Dachau. În aceeași zi, sturmbanfuhrerul Helmuth Kampfe, comandantul Batalionului III din Divizia SS „Der Fuhrer”, a fost răpit de partizani (mai târziu a fost ucis). Furia soldaților din Waffen SS la aflarea veștii a culminat cu distrugerea, pe 10 iunie, a satului Oradour-sur-Glane și cu masacrarea a 642 civili. (Adrian Gilbert, Waffen SS: Armata lui Hitler în război., p 429). Informațiile adunate ulterior arată că în aproape toate masacrele și încălcările regulilor stabilite pe timp de război au fost implicate unitățile din diviziile Waffen SS de panzere.
Scene de toleranță și umanism
Se cuvine să arătăm însă și fața bună a lucrurilor întâmplate pe frontul de vest, unde lipsea ura ideologică și rasială imprimată în est. În timpul oparațiunii „Market Garden”, lansată de mareșalul britanic Montgomery în septembrie 1944 în Belgia, s-au petrecut și scene de toleranță și umanism între dușmani cum rar s-au întâlnit în altă parte. S-a întâmplat asta pentru că a existat un mai mare timp de reflecție și s-a conștientizat faptul că era în beneficiul părților. Ele erau acte mai mult sau mai puțin individuale, dar cu impact asupra atmosferei generale. Radiotelegrafistul britanic Stanley Heyes, care își amintea cât de intens era focul inamicului, se repezise spre pădure și a scăpat din mână o piesă din stația de radioemisie; dar, aplecându-se s-o ridice, fu lovit la gleznă. Heyes reuși să se târască până în pădure. Când se trânti într-un tufiș își dădu seama că alături de el mai era cineva, un soldat german:
„Era tânăr și la fel de speriat ca și mine”, spunea Heyes, dar i-am dat pachetul meu de pansament și el mi-a bandajat glezna. Puțin după aceea, am fost răniți amândoi de schijele unei bombe de aruncător și a trebuit să rămânem acolo în așteptarea unui ajutor”. Ei au stat acolo până noaptea când au venit brancardierii englezi. (Cornelius Ryan, Un pod prea îndepărtat, p 247)
Un caz asemănător povestește și comandantul unei gupe SS, Alfred Ringsdorf, deci din partea adversă, care în timpul luptei pentru podul de la Arnhem a intrat într-o pivință și era gata să arunce grenada când auzi un glas stins și un geamăt. Ringsdorf nu aruncă grenada. Coborî fără zgomot treptele pivniței și urlă din răsputeri: „Mâinile sus”. Inutil, pentru că, după cum relatează Ringsdorf, «aveam în fața ochilor un tablou îngrozitor: Pivnița era o criptă plină de soldați englezi răniți. Ringsdorf li se adresă pe un ton liniștitor, știind că englezii nu-i vor înțelege cuvintele, dar poate vor prinde sensul: „Este OK. – le-a spus el răniților – este în regulă”. Trimite după sanitari” și, adunându-și prizonierii, dădu ordin să fie transportați în spatele pozițiilor germane spre a li se da îngrijirile necesare.» (Cornelius Ryan, op. cit. p. 278)
Căpitanul Ernest Seccombe, dintr-un batalion aparținând Diviziei 1 Aeropurtate engleze ce lupta la Arnhem, a fost salvat de doi nemți: „Tocmai făcusem câțiva pași în fugă, când am fost prins sub un ucigător foc încrucișat. M-am prăvălit ca un sac de cartofi. Nu puteam nici măcar să mă târăsc.” Seccombe, care fusese lovit la ambele picioare, văzu neputincios cum se apropie de el doi germani. Cum vorbea fluent germana, căpitanul englez le spuse să se uite la picioarele lui. Cei doi se aplecară și îi examinară rănile. Apoi unul dintre ei se ridică: „Îmi pare rău, her Hauptmann, îi spuse lui Seccombe. Mă tem că pentru dumneavoastră războiul s-a terminat”. Germanii chemară sanitarii lor și Seccombe fu dus la spitalul St. Elisabeth. (Cornelius Ryan, op. cit, p 348)
Ofițer SS-ist salvează prizonierii
Reputația de ucigași cu sânge rece a militarilor din Waffen SS a fost dezmințită în multe cazuri individuale de intervenția unor ofițeri, care au dovedit spirit umanist. Întâmplarea următoare este dovada existenței unor asemenea oameni. În timpul complitei bătălii din Arnhem, după o percheziție amănunțită în căutarea armelor ascunse, o jumătate de duzină de parașutiști și de pionieri englezi a fost pusă în picioare în fața unui zid. Panzergrendierii SS s-au dispus în semicerc, cu fața la ei, iar un soldat foarte tânăr cu un aruncător de flăcări s-a așezat în mijlocul lor. Unul dintre ei a ordonat să se pregătească să tragă. „Spuneți-vă rugăciunile băieți”, a spus tare un parașutist. Un altul a început să recite: „Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi”. Deodată un ofițer SS a venit fugind strigând: „Das is Verboten. Nein! Nein! Nein”. Panzergrenadierii și-au coborât furioși armele. (Antony Beevor, Arnhem, p 355).
S-au petrecut și înțelegeri cu un caracter mai general, care dovedeau că pot exista și sentimente de umanitate dacă comandanții înțeleg că viața oamenilor lor este mai presus de ideea anihilării cu orice preț a inamicului. La podul de la Arnhem, comandantul Frost al Batalionului 2 englez, din Divizia de parașutiști, a negociat cu nemții evacuarea dintr-o pivniță a circa 200 de soldați englezi răniți. „În pivniță oamenii auziră vocile germanilor care se apropiau. În încăpere se făcu deodată liniște. Soldații germani intrară pe rând în pivniță și începură să care răniții pe scări. Puțin a lipsit ca aceștia să nu mai poată fi scoși deoarece clădirea s-a prăbușit imediat după ce ultimul englez a fost scos afară. În urma unei încetări temporare a focului s-au transportat răniții englezi și germani în spitalele germane.” (Cornelius Ryan, op. cit. p 424)
Inamicii și-au pansat reciproc rănile!
O întâmplare absolut ciudată, care doar în focul luptei se putea întâmpla, unde logica nu-și mai are nici o valoare a fost povestită de Michael Long. Conducând o patrulă în partea de nord a capului de pod de la Arnhem, locotenentul Michael Long, din regimentul de planoare, se pomeni față în față cu un tânăr german. Acesta era înarmat cu o pușcă mitralieră Schmeisser, Long avea un revolver. Strigând către oamenii săi să se împrăștie, locotenentul deschise focul, dar germanul fu mai rapid cu o fracțiune de secundă. Long fu lovit în coapsă și căzu la pământ; germanul avea doar urechea dreaptă crestată. Long se îngrozi când îl văzu pe german aruncând o grenadă care căzu la jumătate de metru de el. Aceasta explodă fără a-l vătăma. Germanul l-a percheziționat, i-a luat două grenade din buzunar și le-a aruncat în pădure după oamenii lui. Apoi s-a așezat liniștit pe pieptul lui și a deschis focul cu Schmeisserul. În timp ce germanul făcea praf arboretul, tuburile de cartuș fierbinți cădeau pe după guler, pe gâtul lu Long, care avea tunica descheiată. Furios, Long îl înghionti pe german și, arătând spre tuburile de cartuș, urlă: „Sehr warm”. Continuând să tragă germanul spuse: „Ah ja” și își schimbă poziția astfel că tuburile trase cădeau acum pe pământ. După câteva clipe, germanul încetă să mai tragă și îl percheziționă din nou pe Long. Era pe punctul de a arunca trusa de prim ajutor a locotenentului când Long arătă spre coapsa sa. La rândul său germanul îi arătă urechea pe care glonțul lui Long o atinsese ușor. În desișul pădurii, în timp ce de jur împrejurul lor gloanțele șuierau într-una, cei doi și-au pansat unul altuia rănile. Apoi Long fu dus în captivitate. (Cornelius Ryan,op. cit. p. 451). Din același loc, în urma unei încetări temporare a focului, s-au transportat răniții englezi și germani în spitalele germane.
Masacrul de la Malmedy
Dar, cu cât înfrângerea germanilor se prevestea ca inevitabilă, cu atât și rezistența era tot mai fanatică, întâmplându-se crime de război, care în alte împrejurări ar fi fost probabil evitate. În timpul ofensivei germane din Normandia, începută în 16 decembrie 1944, Armata 5 panzere, condusă de generalul Manteuffel, a luat circa 8-9000 prizonieri americani. În același timp, pe flancul de nord, Armata 6 germană condusă de Sepp Dietrich abia dacă reușea să înainteze din cauza drumurilor proaste și a rezistenței dure întâmpinate, deși detașamentele înaintate cuprindeau cele mai bune regimente. În aceste zile s-au produs și câteva acte de cruzime care au pătat, dacă mai era nevoie, onoarea SS-ului.
La 17 decembrie, trupele unui regiment SS „Leibstandarte”, comandate de Jochen Peiper, omoară cu sânge rece 69 de prizonieri de război și apoi, în ceea ce va deveni cunoscut drept „Masacrul de la Malmedy”, împușcă alți 86 în zăpadă. Doi oameni scapă și ajung la liniile americane. Setea de răzbunare devine manifestă pe măsură ce istorisirea trece din gură în gură iar, ca urmare, mulți prizonieri de război germani sunt împușcați (AL Doilea război, p, 676.) În total, regimentul lui Peiper a fost făcut responsabil de moartea a peste 400 de americani și belgieni.
Americanii uciși pe un câmp de lângă Beignes-Belgia
Tot în 17 decembrie, o sută douăzeci de prizonieri americani au fost uciși pe un câmp de lângă Beignes, în Belgia. În timpul ofensivei, o coloană de vehicule americane trecea pe un drum de lângă localitatea St Vith, când, dintr-o dată, a început un atac cu artilerie grea. Coloana a fost silită să se opreasă, iar soldații din vehicule s-au ghemuit în șanțul de la marginea drumului pentru a se feri de bombardament.
După ce atacul a continuat circa un sfert de oră, două tancuri germane și câteva mașini blindate au apărut din direcția localității Weismes și după ce au ajuns la intersecție au luat-o spre sud, înspre St.Vith. Tancurile și mașinile blindate au început să tragă foc de voie spre șanțul în care se ascundeau soldații americani. Supraviețuitorii și-au aruncat armele și s-au ridicat cu mâinile în sus din șanț. În continuare prezentăm ceea ce s-a întâmplat într-o relatare apărută într-un raport oficial:
„Alți soldați germani în tancuri și mașini blindate s-au oprit la intersecție și i-au percheziționat pe unii dintre americanii capturați, luându-le obiectele mai valoroase (…) cam în același timp, un tanc german a încercat să facă o manevră pentru a se așeza pe drum în așa fel încât mitraliera lui să fie îndreptată spre prizonierii de pe câmp (…) Unele dintre aceste tancuri s-au oprit atunci când au ajuns în dreptul câmpului unde prizonierii americani neînarmați stăteau în grup în picioare, cu mâinile ridicate sau încrucișate pe ceafă. Un militar german, probabil un ofițer dintr-unul din vehicule, s-a ridicat în picioare, și-a scos revolveul, a țintit și a tras spre grupul de prizonieri. Unul dintre americani s-a prăbușit la pământ. Același lucru s-a repetat și încă un american a fost doborât.
Cam în același timp, două dintre vehicolele de pe drum au deschis focul de mitralieră asupra grupului de prizonieri americani de pe câmp. Majoritatea au fost secerați și au căzut la pământ, timp în care focurile de armă au continuat încă două sau trei minute. Majoritatea soldaților care se aflau pe câmp au fost uciși cu focuri de mitralieră. Din alte vehicole care au sosit mai târziu s-au tras focuri de armă spre trupurile neînsuflețite. Apoi, câțiva soldați germani s-au apropiat de americanii căzuți, care erau răniți, și i-au împușcat cu pistolul sau cu pușca”. (Lord Russell of Liverpool, p 26)
Aceeași scenă este descrisă și de autorul german Henri Landemer, în cartea sa „Waffen SS: Forța militară a ordinului negru”. Aceste masacre au fost încălcări flagrante ale legilor războiului și ale Convenției de la Geneva.
Prizonieri omorâți în timpul marșului
Alte abuzuri se vor petrece în timpul deplasării prizonierilor spre lagărele de concentrare și apoi la locurile de internare. Kurt Vonnegut, împreună cu alți 150 de camarazi ai lui, a fost luat prizonier după ce compania a fost înconjurată la 19 decembrie. Atunci a început pentru toți un adevărat calvar. El și camarazii lui au fost obligați să mărșăluiască pe o distanță de aproape 100 de kilometri, frigul mușcând din oasele lor în timp ce cismele le săpau dureros în tălpi. După ce au ajuns în orașul Limburg soldații au fost încărcați în vagoane de marfă sigilate și fără ferestre cu care au fost transportați mai departe. Nu aveau loc să se miște, iar podeaua era acoperită cu balegă înghețată iar parcă pentru a spori suferința trenul a fost lăsat timp îndelungat în stație. Într-o noapte trenul a fost lovit de un bombardament aliat și astfel sute de oameni au fost uciși sau răniți. Apoi Vonnegut și camarazii au fost urcați în alt tren și duși în aceleași condiții până la Muhlberg, la mică distanță de Berlin. De acolo Vonnegut a ajuns la Dresda unde a fost pus la lucru la o întreprindere de sirop de malț. (Sinclair McKay, Dresda 1945, E. Corint, p. 128-130)
SS-iștii își împart rațiile cu americanii
Desigur că nu doar aceste episoade caracterizează campania din vest. Au existat cum am mai arătat și dovezi de compasiune și bunăvoință, inclusiv din partea soldaților Waffen SS. Pe 16 ianuarie 1945, Regimentul 11 Gebirgsjager a înconjurat o parte mare din Regimentul 157 al Statelor Unite. Americanii s-au luptat cu îndârjire, dar, pe 20 ianuarie, fără speranța unui ajutor, au predat armele în fața trupelor SS, care impresionate de curajul și dăruirea americanilor i-a invitat să le împărtășească rațiile.
„Se zvonea că tuturor americanilor li s-a oferit câte o cutie de ciocolată Schoka-Kola, un gest frumos din partea comandantului nostru, deși au fost voci care au protestat, nemulțumite, că n-a mai rămas nimic pentru noi”, povestea Johann Voss, soldat din Regimentul 11, aflat ceva mai departe de linia frontului. (Adrian Gilbert, Waffen SS: Armata lui Hitler în război.P. 479)
SS-istul milos
Gesturile individuale au fost desigur mai numeroase și mai impresionante după cum reiese din următoarea relatare: „La un moment dat, pentru câteva minute scurte, bătălia se oprește. Stranie atmosferă, amplificată și mai mult de apropierea Crăciunului. În pivnița sanatoriului Saint-Edouard, un rănit american zace întins pe jos. Părintele Hanlet îi dă ultima împărtășanie. Un soldat SS din Leibstandarte se apropie și pune o țigară între buzele muribundului. Acesta reușește să scotocească în buzunar, scoate o bucată de ciocolată și i-o întinde preotului, murmurând:
– Pentru camaradul german. SS-istul acceptă acest gest umil dar îi şi spune părintelui Hanlet:
– Dar nu pot s-o mănânc. E plină de sânge.” (Henri Landemeer, Wafenn SS, p 250)
Prizonierii au făcut cunoștință, după capturare, și cu lagărele de prizonieri de război, și cu taberele de muncă, unde au fot supuși regulamentelor interne. Acolo se autoadministrau, având șefi de bloc, șefi de comandouri de muncă, șefi de ateliere etc din rândul lor. Ofițerii aveau un tratament special, nu erau supuși la muncă, se bucurau de o hrană îmbunătățită, de tratament medical, drept la scrisori și pachete. Dar, spre sfârșitul războiului, condițiile din lagăre s-au înrăutățit considerabil, germanii înșiși erau supuși unor privațiuni extreme, totul se dădea pe cartele sau se procura de pe piața neagră. În aceste condiții a crescut și mortalitatea, deși încă se menținea la procente scăzute față de ceea ce avea să se întâmple cu prizonierii din est. Prizonierii sovietici de pe frontul de est aveau să se confrunte cu adevărat cu cruzimea nazistă.
Foto: Image by Sgt. Howard Brodie of the last moments before the Malmedy Massacre, based on survivors’ accounts. Library of Congress Prints and Photographs Division./ Sursa: The National WWII Museum
Citește și:
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Crimele Germaniei naziste
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Cruzimea japoneză
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Prizonieri pe frontul de Vest
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Suferința din lagărul de la Oranki
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Viața și moartea în lagărele sovietice
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
