![[CARTEA SĂPTĂMÂNII] Raluca Urse: „Tot ce atingi devine quasar”](https://www.criticarad.ro/wp-content/uploads/2026/09/coperta-tot-ce-atingi-devine.webp)
Debutul Ralucăi Urse, Tot ce atingi devine quasar, apărut anul acesta la Editura pentru Artă și Literatură, în colecția Arcane, își extrage energia poetică din confruntarea unor lumi aparent incompatibile: corpul și cosmosul, tandrețea și furia, memoria familială și prezentul tehnologizat, intimitatea și violența, fragilitatea și instinctul de supraviețuire. Obiectele, amintirile, oamenii, traumelor lor, spațiile domestice sau geografice nu rămân niciodată simple elemente ale realului: trec prin filtrul unei conștiințe poetice care le amplifică, le deformează și le proiectează într-un imaginar aproape cosmic.
În prima parte, „Acum sunt doar tandrețe”, poezia pornește dintr-o memorie a copilăriei și a feminității, dar refuză orice nostalgie convențională. Copilul este privit retrospectiv prin ochii adultului, iar satul, familia, corpul și primele experiențe ale rușinii sau ale neapartenenței devin surse ale unei identități poetice tensionate. Fetița, adolescenta și femeia adultă coexistă în același spațiu interior:
„priviţi‑mă priviţi‑mă/ sunt mi nu na tă/ cel mai bun exemplu de verticalitate morală eu dau note/ bune eu/ pot face un copil de 12 ani să citească eu/ pot face un copil de 12 ani să tacă/ sunt îmblânzitoarea de inimi/ tuturor bărbaţilor care m‑au respins le‑am pus vene cave noi/ mie imi zâmbesc copacii la mine trag toate animalele/ eu nu mă mai uit când traversez pe mine nu m‑ar călca/ niciodată o maşină/ pentru mine ninge când imi doresc să ningă pentru mine/ se schimbă anotimpul eu am în grijă mersul lumii eu/ separ gunoiul/ lucrurile sparte cu propriile mâini/ le depozitez în recipiente separate/ dragostea spartă cu propriile mâini o depozitez în recipiente separate/ reciclez plasticul pe care îl scot din burta balenelor care/ eşuează pe strada mea/ fac din el tricouri pe care înscripţionez mare save the planet/ şi le dau copiilor din orfelinate să le poarte când sar/ coarda şi sunt fericiţi”
Furia este una dintre principalele energii ale acestei secțiuni. Ea nu apare însă ca simplă revoltă, ci mecanism de apărare. Titlul primei părți devine astfel aproape ironic: tandrețea nu este opusul furiei, ci forma ei târzie, distilată. Poeta sugerează că tandrețea adevărată nu poate apărea înainte ca memoria să traverseze zonele cele mai întunecate.
Surprinzător este și amestecul de registre. Lângă imaginile cosmice apar obiecte domestice, expresii colocviale, referințe culturale și elemente din lumea digitală. Universul Ralucăi Urse este în același timp enorm și derizoriu: supernovele pot sta alături de supermarketuri, asteroizii lângă obiecte casnice, iar mitologia lângă anxietățile vieții de zi cu zi.
În partea a doua, „Peste inima mea cineva dă un asteroid prin răzătoare”, centrul de greutate se mută către relație, absență și imposibilitatea comunicării. „Celălalt” devine o prezență aproape mitologică, proiectată printr-un amestec de dorință, frică și nevoia de salvare. Poezia este aici mai fragmentară și mai febrilă, relația afectivă devine un teritoriu în care se negociază dependența, autonomia, memoria și corpul:
„n‑am să‑mi pot aduce/ niciodată bătăile inimii/ la înălţimea calmului tău/ sau a libertăţii tale de pisică de apartament/ care‑ti permite să o mângâi doar când eşti foarte bolnav şi trist/ n‑am avut niciodată pacea pe care o ai tu/ când iţi bei cafeaua din trupul cu care te înţelegi/ şi nici libertatea ta de a nu te gândi la nimic dimineaţa/ nu a încăput niciodată în mine gândul/ că furtuna doar spală nu smulge acoperişuri nu‑ți/ îmbolnăveşte plămânii nu‑ţi lipeşte rochia de piele fix/ în ziua în care ai ales chiloţii nepotriviţi/ inima mea bate neregulat/ aşa cum au bătut toate din neamul meu/ singure şi umilite de ploaie/ calmul tău e o zi de iarnă la cota 2000/ în care toate cablurile telecabinei s‑au desprins/ calmul tău e ploaia care trece pe aici şi doar spală”
Secțiunea a treia, „Toate rămân pe mal”, lărgește perspectiva către alte femei (una dintre ele Virginia Woolf) și către memoria transmisă între generații. Feminitatea nu mai este doar o experiență individuală, ci devine o genealogie a vulnerabilităților și a rezistențelor. Poemul dedicat bunicii, construit în jurul imaginii mașinii de cusut, este unul dintre momentele în care limbajul volumului se apropie cel mai mult de tandrețe:
„aţa alunecă prin feliile de mătase/ şi lasă în urmă o rochie albastră/ prin faldurile ei se plimbă pe rând/ soarele & degetele tale/ tu coşi/ tu cerţi acul care se poticneşte până când/ acului i se face ruşine şi se îndreaptă/ tu coşi iar eu cresc lipită de tine/ am în braţe cutia de nasturi din care aleg planete mici pe/ care le aşez cu grijă în faţa ta/ pe maşina de cusut să îţi arăt că ştiu să recreez sistemul solar/ tu coşi tu zâmbeşti tu îmi explici cum/ dumnezeu & gravitaţia ţin lumea laolaltă./ nu există dovadă mai mare de dragoste decât aceste momente/ în care pui deoparte bucăţi de material/ şi‑mi faci din ele haine pentru păpuşi/ tu coşi/ tu faci rochii pentru lucrurile care nu sunt vii doar să mă/ vezi fericită/ eu te urmăresc peste tot eu verific dacă încă respirăm în/ acelaşi ritm/ ştim amândouă/ că atât timp cât facem asta nu ai voie să mori/ tu coşi &/ tot ce e blând trece prin mişcările acului tău/ lângă tine se poate trăi doar în frumuseţe/ nu există altă lume în afară de această pedală pe care tu/ o apeşi în mine”
Foarte interesant este și modul în care autoarea introduce figuri feminine aflate la poli culturali aparent incompatibili. Alăturarea dintre Maria Tănase și Gigi Hadid (recunosc, a trebuit să caut pe google cine e Gigi Hadid) funcționează ca o formulă de comprimare a unor epoci și reprezentări diferite ale feminității. Femeia din aceste poeme este simultan vulnerabilă, domestică, sexualizată, revoltată și capabilă să se reinventeze.
În ultima parte, „Te lepezi de căluții de mare?”, realitatea contemporană apare fragmentată de tehnologie, de discursuri motivaționale, de emoji-uri și de consumerism, dar sub această suprafață persistă aceeași întrebare: ce mai poate salva poezia dintr-o lume care transformă până și suferința în informație? Finalul volumului revine la imaginea quasarului și transformă metafora din titlu în concluzie. Totul se află într-o stare de descompunere și recombinare, obiectele se sparg, corpurile suferă, amintirile se fracturează, dar tocmai această dezagregare produce materia poeziei:
„inventăm monoliţi poezii şi reguli/ pentru a comprima sunetul de spart/ într‑un un fişier pe care să‑l deschidem doar atunci când/ corpul o cere/ stai liniştit/ corpul e o casă care în cele din urmă îţi va spune în ce/ cameră a pornit cutremurul/ chiar acum în lume/ exişti cauţi cuvinte vorbeşti spargi/ trimiţi cântece atingi şi/ tot ce atingi incepe să semene cu tine/ tot ce/ atingi devine/ quasar”
Raluca Urse scrie o poezie intensă, corporală, intelectuală și imaginativă, care nu caută să îmblânzească realitatea, ci să-i suporte temperaturile extreme. O poezie a supraviețuirii, ca proces continuu de recompunere.
- VEZI mai multe CĂRȚI – AICI
