Așa după cum reiese ușor din titlu, cele de față vor fi despre două Românii, care au apărut după anul 1950 exact pe teritoriul administrativ al Republicii Populare (de atunci) Române.
Dacă până la abdicarea forțată a Regelul Mihai puteam vorbi despre o națiune ca întreg, imediat după 1948 realitatea s-a schimbat radical odată cu ocuparea țării de către un grup de marxiști, răi, diabolici și cei mai mulți lipsiți de educație. Au importat sau mai degrabă s-au pliat pe o dogmă utopică de la sovieticii lui Stalin și au reușit să fragmenteze națiunea noastră în cel puțin două mari subnațiuni. Sigur nu imediat ci în decurs de vreo zece ani. La începutul anilor 1960 deja aveam cele două Românii bine foarte bine delimitate de poziția lor față de minciuna evidentă a timpului. Trebuie să știm că încă din primele arătări ale apucăturilor noilor guvernanți ce-și spuneau comuniști cei mai mulți dintre românii de atunci și-au arătat pe față aversiunea lor pentru „noul model” de societate bazată pe dezvoltare centralizată. Aveau avantajul informațiilor venite din teritoriul de la est unde dezvoltarea produsese cca 32 milioane de morți prin înfometare, cu cca 15 ani mai devreme. Despre această nouă și altă Românie știm multe pentru că părinții noștri au făcut parte din ea. Și ceva mai târziu chiar și noi am devenit martorii ei direcți. Desigur, un avantaj de care cu mare plăcere ne-am fi lipsit.
Cum ziceam, cele două Românii apărute după plecarea Regelui, au avut caracteristici diferite.
Aversiunea de la început s-a transformat repede în ură și pe alocuri scârbă. Speranța revenirii la vechiul sistem a limitat prima din aceste două, la resemnare. O resemnare care va denumi această primă Românie. Oameni care au înțeles că lucrurile nu se vor schimba peste noapte și au făcut din adaptare un scop intermediar. În această categorie s-a integrat cea mai mare parte a populației trăitoare și hârșitoare prin comunism. Se recunosc acum ca acei trecuți de 50-60 ani ca generație de observare. Și înțelegere deplină a fenomenelor de azi. În fapt sunt oameni de care cei care se vor a fi înțelepți ar trebui să țină seama la ceea ce spun. Această Românie nu s-a putut delimita la un număr constant dat fiind subiectivismul conjunctural al indivizilor.
O altă grupare majoră s-a confirmat ca una activă implicată direct sau indirect într-o luptă împotriva noului regim. Din aceasta s-au desprins eroii închisorilor și cei care au reușit să fugă peste granițe. Cei care au rămas și-au regândit în mare parte lupta și au încercat supraviețuirea cu orice preț. Fără a face vreun compromis notabil cu regimul. Aceștia (împreună cu tineretul neatins deloc de boală) au fost cei de care organizatorii loviturii de stat din 1989 s-au folosit din plin. De România furioasă. Nimeni nu poate să estimeze în vreun fel dimensiunile celor două Românii la vremea din decembrie 1989. Ceea ce totuși se poate spune este că cele două s-au întâlnit în acele zile cu aceiași foame de adevăr și pe alocuri răzbunare. Nu s-au contopit una în alta; au rămas ambele cu aceleași sentimente care le-au dominat, cum am spus, viața prin comunism. Cu precizarea că cei resemnați au părut a fi mulțumiți cu puținul oferit de noua clasă de șmecheri iar ceilalți chiar de la început au pus la îndoială sinceritatea și bunele intenții, ascunse bine, de gașca lui Iliescu, și ceilalți de care primii nu au reușit să scape și nu făceau parte din planurile lor inițiale. De fapt, aceștia, (fără calități etice sau morale) fiind oamenii ușor de împachetat și etichetat pentru a fi livrați resemnaților. Cu mici amendamente cam așa s-a scris istoria noastră după anul 1946. Încercând să aplicăm plombe sau petece pe ceea ce s-a făcut în urma inerției timpului nu facem altceva decât să continuăm în minciuna omului nou, care devine liderul suprem al universului. Ceea ce e o utopie chiar în definiția ei.
Trebuie să recunoaștem că nu este deloc ușor să facem un pachet din toți acești ani, să scriem ce conține, să-l expediem în neant și apoi să ne facem că existăm doar din clipa în care pachetul nu mai este. Din nefericire el, face parte integrantă din ființa noastră și ne va urmări oriunde dacă nu vom avea curajul să repudiem și să ne asumăm faptul că am greșit acceptând, fără luptă, să ne părăsim valorile care au făurit națiunea noastră la 1918. N-am făcut-o în 1989, în 2004, nici în 2014 iar acum ne pregătim să-i dăm din nou credit demonului anticreștin alegând din aceiași cloacă oameni de nimic slujbași ai diavolului, mironosițe a parvenismului și mincinoși fără scrupule. Doar pentru că ne apar la televizor și ne spun exact ceea ce vrem să auzim.
Închei în nota pesimistă
întrucât nu văd nici un semnal de pe nicăieri că s-ar dori ca națiunea să revină la sentimente de regret și astfel să fim îndreptățiți a aștepta vremuri de îndurare și înviorare din partea Singurului care poate a le aduce sau da. Cum scrie la Biblie în 2 Cronici, cap 7-14.: „Dacă poporul peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga şi va căuta faţa Mea, dacă se va întoarce de la căile lui cele rele, atunci voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatele şi îi voi vindeca ţara.”
