ORICE OM URCĂ PE SCARA IERARHICĂ PÂNĂ LA NIVELUL MAXIM AL INCOMPETENȚEI SALE! … (… din Legile lui Murphy…) – XXXI –
„POLITICIANUL ROMÂN” – O CONTRADICȚIE ÎN TERMENI SAU UN OXIMORON NAȚIONAL? (6)
A. „Biblia ne povestește de Samson, cum că muierea…” (Eminescu – Scrisoarea a V-a)
Aflu și „văz” pe sticla britanică despre cum, recent, în Belgia, un concurs internațional de imitat țipătul pescărușilor, a fost câștigat (se putea altfel?) de un puști englez de 9 anișori… Nu de mult, aceleași televiziuni ne-au împuiat zile întregi capul cu un alt tinerel de 16 ani (tot British!), ce a ajuns în finala mondială de Darts… unde a pierdut… la mustață, în fața unui adult yankeu… Finala a avut loc în Vestul Vestului european, i.e., U.K.; … în Estul Estului european curgea, în schimb sânge nevinovat pe fronturile întortocheate ale Ukrainei… Mai spre Sud-Est, chiar în „țara biblică” de care ne povestește (mai sus) Eminescu, pe fondul atâtor mii și mii de alte morți nevinovate, se face „concurs”: câte sute de drone sunt doborâte și nu reușesc astfel să-și atingă ținta? deci reușesc să nu facă victime… Revenind, spre Centrul-Est-european, aflăm că un polonez smintit a reușit performanța de-a zăcea (și rezista!) vreo 4 ore și câteva minute în gheață, până-n gât… Guiness-Book-ul are treabă, nu glumă… By the way, cu dragu’ de Eminescu, iată: o Dalilă-Gabi dâmbovițeană „i-a tăiat-o…” unui medic-ortoped, tot de pe acolo, în cursa pentru Primăria „Mahalalei centrale” a țării. ( Cred că, de aici încolo, voi reboteza „mahalaua”: Bula lui Pândaru… ). Concluzia? Tot eminesciană: „De ai inimă și minte – feri în lături, e Dalila!”… Sarabanda recordurilor, pariurilor și topurilor poate continua la nesfârșit… De ce nu s-ar organiza campionate mondiale de imitat inegalabila voce de sopran-alto a melcilor, sau dansul-Lambada al țestoaselor de Galapagos, sau, de ce nu, cine imită mai bine zgomotul dopului scos din sticla cu vin sau cu „tărie”? Românica ar avea – la ultima competiție – „carte blanche” dar, to’ași, nu-i disprețuiți pe iubiții mei britanici, mai ales, nord-irlandezi și scoțieni… De fapt, cel mai popular ar fi un concurs internațional-open de imitat ceea ce numim high-society… Muieretul s-ar înghesui ca la coadă la carne de ar fi vorba de toaletele divelor de orice fel din „Lumea Bună”… Ceva, ceva… tot trebuie imitat!
B. Politichie, politichie / De mărgăritar tichie / Pe un creier cu chelie…
Dacă ați întâlnit undeva (scris sau „desenat”) că politicianul este o persoană care militează, luptă, se zbate pentru binele comun, atunci să fiți siguri că ați dat de vreo carte/„tipăritură” sau de vreo emisiune de umor… Negru!… În primul rând, de când un „politician” este o persoană? În al doilea rând, ce naiba o fi aia „binele comun”? Și, în al treilea rând, unde ați mai văzut un „politician” luptându-se, zbătându-se pentru ceva, când el nu-i obișnuit decât să profite de o conjunctură norocoasă? Iar asta nu din inteligență, ci din prostia ancestrală a parvenitului. Căci oamenii deștepți nu se bagă în rahatul politicii în ipostaza de „politicieni”, recte, o meserie care, va să zică, nu există… Cel mult, pot ajunge „oameni politici” ( „la butoane”), i.e., la nivelul maxim al incompetenței lor…
Să acceptăm totuși – prin absurd! – că ar exista profesia de …„politician”… Se va pune, inexorabil, întrebarea: ce pregătire, ce competențe, ce „abilități” ar trebui să aibă un asemenea specimen? Știm cu toții că un om – în exercițiul umanității sale (sic!) – este rezultatul-sinteză a ceea ce e înnăscut (genetic) și dobândit (instruit, învățat social). Ambele aspecte trebuie să existe, deși proporția lor este la mâna hazardului. Cu ceea ce este înnăscut nu ne prea putem lupta, spre o eventuală cizelare. Ceea ce se „dobândește” este tot un rezultat random al unui anumit context social-istoric. Chestia este că – într-o împrejurare cât de poate de concretă, nici una din cele două laturi menționate nu o poate substitui integral pe cealaltă… Și totuși… toți oamenii „au fler” și, apoi, „se pricep” la fotbal, muieri și… politică!
Un „politician” pretins sau erijat ca atare, ar trebui impregnat (nativ și dobândit!) cu toate nivelurile sau straturile cunoscutei „piramide a lui Maslow” (în realitatea de azi, necesarmente adusă la ziua de azi!). La noi, cel puțin, dacă e vorba de ceva studii și acelea, nu făcute la „fabricile de dat diplome”, atunci am remarca o oarecare pregătire în drept, științe economice, sociologie, „științe”administrative, politologie (politolog „profesionist” mi-ar fi greu să accept că există!), psihologie (P.R.) și o „trecerea” neapărată pe la Academia „A.I. Cuza / SRI”, cu vreun „masterat” sau – de ce nu? – vreun „doctorat”… De alte studii – pe „afară” – nici nu poate fi vorba: patalamalele expuse cu mândrie patriotică de ai noștri ca brazii nu sunt decât ceva dobândit ca „studii prin corespondență” sau adeverințe de participare doar fizică la tot felul de „prostioare internaționale”; ce, ăia din Vest, or fi mai proști ca noi să refuze banu’ plătit „cinstit|” din vistieria publică (i.e., a nimănui sau… știm noi cine…). Calitățile strict personale ce țin de temperament, caracter, eventual talent… le putem trece sub tăcere… în „vâltoarea” evenimentelor nu mai este timp de astfel de „nimicuri” sau „fițe”… Mai nou, tot la noi – e drept, deocamdată în mass media – își fac loc și mulți oameni cu pregătire militară (?), mă rog, „epuizată”, de vreme ce sunt mai toți „în rezervă” sau „în retragere”. Cei „activi” nu prea au vreme de asemenea „prostii publice”, de savantlâcuri strategice și tactice de cafenea… Acum, probabil că mă înțelegeți de ce susțin cu acribie că numai ratații profesional se face … „politicieni”…
Dar să ne întoarcem la vechii înțelepți. Platon, în celebrul dialog – „Republica” – a fost printre primii pledanți ai competenței celor ce „activează” în viața publică („polis”-ul). Argumentele sale erau – linii mari – trei: (i) doar o minoritate, o elită cu calități (native și dobândite) poate ajunge la cunoașterea „adevărului”; (ii) prezentul și viitorul societății depinde de alegerile făcute pe baza acestei cunoașteri, nu a „gândirii comune” a oamenilor de rând; (iii) conducerea societății trebuie să revină acestei „elite de cunoaștere” – singura ce poate face ceva „în cunoștință de cauză”. Platon – dragu’ de el!… – visa la o societate condusă de filosofi: cine altcineva putea fi adevăratul purtător al dragostei de înțelepciune? Frumoasă utopie! Azi, așa ceva a devenit o distopie, căci criteriul este cel al oportunității. Iar oportunitatea e determinată de interesele de grup (mergând până la individul autocrat). Iar grupul, „ca grup” niciodată nu va reprezenta, reflecta, susține întregul. Asta și este politica! PARS PRO TOTO!
Discuțiile pot începe abia de acum: ce este „aia” o elită, o aristocrație, o plutocrație, o oligarhie, o monarhie?, dar, mai ales, ce este aceea o meritocrație și o tehnocrație? Pe aceste teme s-au scris „jdemii” de cărți, studii și nici nu-mi trece prin minte să mai „dezvolt” și eu „subiectul”. În linii mari (foarte, foarte mari!) cred că este – aici și acum – suficient să se spună doar următoarele:
(i) Elita ar fi „ce este mai bun sau mai demn de ales”, i.e. un grup de persoane care reprezintă ceea ce este mai bun, mai valoros, mai ales, într-o comunitate, o societate etc. Dincolo de această „definiție de dicționar” (cu serioase carențe de logică formală!), vă dați seama că intrăm într-un relativism… absolut… Doar atât: etimologic, termenul vine de la latinescul „electus” (= select). Dacă vă gândiții numai la „politicienii” de la noi, apoi numa’ de „select” nu poate fi vorba; gândiți-vă doar la cea mai parșivă variantă de darwinism…
(ii) Aristocrația ar fi – iarăși la modul cel mai general – o clasă socială (?) cu mari privilegii datorită originii, bogăției și poziției sale sociale [dexonline]. Legătura dintre „merit” și „privilegiu” va face obiectul unui episod viitor, mai ales că aici în Britain, „optica” mea „de acasă” s-a modificat profund… Ideea mea cea nouă este că o persoană cu mari merite nu are nevoie, nu simte nevoia de privilegii… Dacă este cu adevărat merituoasă, la ce dracu’ ar mai avea nevoie de privilegii? De fapt, azi – și mai ales aici, în perfidul Albion (ciudat, ciudat, ciudat!) termenul de „aristocrat” a devenit ceva peiorativ: persoană ce a ajuns la un anumit statut mai degrabă prin naștere, decât prin munca și meritele proprii; statutul social respectiv este nemeritat și e un afront la adresa celorlalți membri ai societății.
(iii) Plutocrația, oligarhia și monarhia caracterizează, mai degrabă, regimul politic în care conduc „cei mai buni” (din nou, apud grecii antici): prima este sistemul în care conduc cei bogați; a doua este sistemul în care conduc cei puțini; ultima este sistemul în care conduce … doar unul!
(iv) Meritocrația este un caz mai special. Având în vedere ultimele „faze de spectacol” de pe „arena” politică sau „ringul de box” ale Românicăi, reiterez: voi aborda problema într-un episod viitor… Conex cu Tehnocrația… Zău!, că „merită”, dar din punct de vedere asumat personal… Aici „merită” dor o observație importantă: Michel Young în The Rise of Meritocracy (încă din 1958 !) atrăgea atenția că adoptarea criteriului I.Q. + Efort în definirea meritocrației, înseamnă și riscul unei mari erori. Acest risc constă în a circumscrie (aș prefera – „circumcide”!…) o „clasă socială” (?) care monopolizează accesul la merit și la criteriile lui de definire întru perpetuarea propriei puteri. Marele pericol este o degenerare: merit = succes (?!…).
C. Furnizorii, pe ușa de serviciu! Tovarășu’, … are muncă de răspundere!
Se spune că nicăieri altundeva nu se vede mai bine stratificarea socială, ca în Marea Britanie, în special, Anglia… O fi existând ea, dar nu se prea zărește… în viața de zi cu zi a oamenilor. Eu plec de la ceea ce remarc – direct – în cotidianul îmbrăcat mai mereu în uniforma de camuflaj a cerului înnorat și a ploii care nu e niciodată o ploaie serioasă… Da, există un protocol social, dar acesta e legat mai degrabă de anumite tradiții și formalisme, probabil cu rădăcini adânci, medievale și nu de „conștiința apartenenței la o anume castă”. Da, furnizorii intrau pe ușa de serviciu și nu pe intrarea principală… Se considera normal, mai ales din motive practice!… Nimeni nu are ifose, nu are „aere” cel puțin în public; excepția: contextele oficiale. Mai degrabă, „oficioase”…. și, cel puțin pentru mine, comice! Dacă cineva ar face „fițe” prin faptul că are în fața numelui particula Sir, Dame etc., atunci „vulgul” sau presa de scandal l-ar mânca cu fulgi cu tot… Poate mai ceva decât la Revoluția franceză… Obiceiul ăsta, al democrației consimțite, nu cu forța, probabil că vine dinspre America, căreia tot britanicii i-au dat naștere. Așa „a răsplătit” Lumea Nouă, „lumea veche”… Printre altele…
Paradoxul paradoxurilor!, în lumea „socialistă” lucrurile stăteau taman de dos… Într-o „republică a muncitorilor și țăranilor”(aliați pe vecie!…), poate că la începuturile „revoluționare” ar fi existat un „egalitarism” public – manifest; mai degrabă dintr-o inerție a proaspetei „mutații sociale”. Treaba asta s-a stins repede. Apare o stratificare de castă foarte dură: la început, între clasa muncitoare și fosta burghezo-moșierime „reacționară”, apoi pe baza importanței social-politice a activității prestate de „tovarășu’ cu muncă de răspundere… Treptat, treptat, „poziția” în societate își face loc în față! Cine era „domnu’ șef”, apoi chiar că era șef… și-n șanț, vorba aia… ierarhizarea pe bază de profesie, educație, prestigiu devine tot mai evidentă, medicii, avocații, profesorii, inginerii… redeveneau „domni și doamne”… restul… „ciocănari”, „pălmași”, „coate-goale”… De aceea, cel puțin în Românica Motanului Arpagic a fost nevoie de legiferare a formulei oficiale de adresare cu „tovarăș/ă și „cetățean/ă” până și spre hazul „colegilor de baracă” din lagărul socialist… Tot de aici a venit – ca o binecuvântare compensatorie – bancul cu „ovarășa”…
Aflu cu adâncă și nedisimulată „tristețe”:
„corifeii” evenimentelor „revoluționare” de la 1989 și „contrarevoluționare” de la 1990 ( Golaniada vs. Mineriada <<în fapt, mineriadele>>!) sunt rechemați să dea cu „subsemnatul”, de data aceasta, în calitate de inculpați: Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Adrian Sârbu, Miron Cozma (iarăși?) ș.a.m.d…. A câta oară? A câta urmărire penală? A câta amânare / suspendare? A șteptăm cu interes, cel de-al XIV-lea Congres !… Să vedem ce se mai întâmplă și vom comenta… Am trăit din plin „acele” momente și am înghițit pe nemestecate cele întâmplate. A cam venit momentul să le regurcitez în vreun episod viitor… Căci, ce e mic, negru și bate la ușă? Ați ghicit! Viitorul!…
Citește și:
- „POLITICIANUL ROMÂN” – O CONTRADICȚIE ÎN TERMENI SAU UN OXIMORON NAȚIONAL? (5)
- „POLITICIANUL ROMÂN” – O CONTRADICȚIE ÎN TERMENI SAU UN OXIMORON NAȚIONAL? (4)
- „POLITICIANUL ROMÂN” – O CONTRADICȚIE ÎN TERMENI SAU UN OXIMORON NAȚIONAL? (3)
- „POLITICIANUL ROMÂN” – O CONTRADICȚIE ÎN TERMENI SAU UN OXIMORON NAȚIONAL? (2)
- „POLITICIANUL ROMÂN” – O CONTRADICȚIE ÎN TERMENI SAU UN OXIMORON NAȚIONAL? (1)
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
