Cu siguranță ne-am izbit de întrebarea din titlu în cel puțin două situații. În prima – ea ne-a fost pusă de alții atunci când, în diverse contexte, am fost chestionați despre identitatea noastră personală. În a doua – atunci când, în rarele clipe de reflecție, privindu-ne în oglindă, am încercat să ne dăm seama noi înșine cine suntem: în momentele de răscruce ale vieții, în cele când trebuie să luăm o decizie vitală și când trebuie să știm exact ce vrem sau ce nu vrem de la viață, ori care sunt calitățile/abilitățile sau defectele noastre.
Doar că astăzi introspecția e un proces care se manifestă relativ rar în ființa noastră și, de regulă, se rezumă eventual la: oare de ce am făcut aia sau ailaltă?; chiar am reușit să supăr pe X sau Y?; oare am greșit făcând asta sau nu? Oricum, conștiința morală e semnul celor pentru care încă mai contează cum acționează în lume, contează impactul a ceea ce fac ei asupra celor din jur.
Apar și mai rar întrebări de genul: care e sensul vieții mele? – rostul meu ca individ pe pământ… Dar rostul omului, ca viețuitoare între celelalte? Prima dintre ele se naște în mintea spiritelor reflexive, ale celor care nu trăiesc la întâmplare, ci chiar vor să facă ceva cu și din viața lor. Iar ultima aparține unei categorii și mai restrânse, atunci când nu devine una dintre preocupările filozofiei sau chiar ale științelor – de pildă biologia sau fizica au de multe ori în subsidiarul cercetării lor această întrebare rămasă nerostită însă în plan științific, ci doar ascunsă, ca un ideal de atins… asimptotic.
Dar să luăm situația în care întrebarea ne e pusă în diverse contexte.
Mai întâi ni se cere să ne identificăm atunci când ne sosește acasă un pachet al cărui destinatar suntem noi, și nu altcineva, atunci când solicităm un act oficial în nume personal, mergem la bancă etc., etc. În toate aceste situații ni se cere buletinul, în care suntem identificați prin numele nostru, data nașterii, strada pe care locuim. În pașaport se adaugă înălțimea, culoarea ochilor etc. Așadar, există un prim aspect al „măsurării” (identificării) noastre, de la înălțime, greutate, alte aspecte fizice, apoi trăsături de personalitate (caracter, temperament), stare civilă etc. Astfel, ca indivizi însumăm o seri de caracteristici care ne deosebesc de alții prin particularități aparte care
alcătuiesc identitatea individuală.
Apoi ne identifică ocupația/meseria/profesia. Dacă participăm la o masă rotundă (să zicem pe o temă de larg interes și aflată în dezbatere), aici ne identificăm mai ales prin acest criteriu. Căci răspunsul pe care îl dăm la problema în discuție nu ne vizează neapărat ca indivizi, ci în calitate de: medic, fizician, avocat, jurist. Dintr-odată ființa noastră personală nu mai contează, ci devine marca unei profesii dinspre care se dă o soluție posibilă unei probleme. Iar când suntem solicitați să dăm un răspuns, ocupația e cea care se așază în fața numelui nostru: medicul X, inginerul Y…. Dintr-o dată identitatea nostră personală e pusă între paranteze, iar noi devenim emblema unei meserii, a unei funcții (director, ministru, general…).
La fel se întâmplă când aparținem unei organizații: unui partid, unui O.N.G. etc. Acestea sunt contexte în care contăm foarte puțin ca persoane cu individualitatea lor proprie sau prin meseria pe care o avem. Emblema noastră este acum organizația pe care o reprezentăm: ăsta e de la partidul cutare, ăsta e de la asociația culturală X…
Apoi participăm, să zicem, la un concurs național. Aici reprezentăm, iniferent de natura concursului (că e de muzică, e „Sanitarii pricepuți”, e fotbal etc.) orașul, județul sau zona. Lumea va zice: ăștia sunt arădenii, ăștia sunt bucureștenii etc. În acest caz eu sunt orașul/județul pe care-l reprezint. Ceea ce mă identifică acum e emblema orașului sau identitatea locală.
Un caz particular îl reprezintă identificarea cu „neamul” din care faci parte. Știm cu toții: când megem la țară, nană Floare nu ne întreabă Cine ești?, ci Al cui ești tu, maică? Și asta pentru că, în comunitățile arhaice și în cele tradiționale, individul nu contează ca persoană cu trăsăturile ei particulare, ci ca parte a unui grup (neam). Apartenența la o comunitate e mai imprtantă decât individualitatea, întregul mai important decât partea. Din start: nu te faci de râs, ci faci de râs neamul. Înainte de a fi ceva prin tine însuți, ești purtătorul unei spețe care te supradefinește. De aici calificativele care ți se adresează, indiferent de trăsăturile tale particulare: e din neamu’ nost (care devine mai important decât: ăla e scund, ăla e șchiop, ăla e deștept sau ăla e prost); restul îs vinituri care, dacă nu-s privite cu suspiciune, sunt tratate cu rezervă…
La fel ni se întâmplă atunci când călătorim într-o țară străină. Acolo, înainte e a ni se spune pe nume, înainte de a se ști ce meserie avem, cărei organizații aparținem, contăm ca români. Sau când alții ne vizitează, primul lucru pe care-l spunem este: sunt englezi sau sunt italieni etc. Și când spunem asta nu ne gândim doar la limba pe care o vorbesc persoanele respective (deși ea e, de multe ori, cea care decide prima în aprecierile pe care le facem). Mai vedem un fel în care se îmbracă, în care se comportă (cum reacționează unii față de alții, ce mănâncă sau ce beau dacă sunt la un restaurant etc.). De la gesturile cele mai mici, la modul în care ne manifestăm în lume, la felul în care gândim și ne comportăm, ceilalți pot ghici relativ cu ușurință că aparținem unei nații sau alteia. Există așadar o identitate care ne definește prin limba pe care o vorbim, spațiul (mai larg, numit țară) pe care-l locuim, portul, istoria (ca arbore genealogic colectiv, să zicem așa) etc. toate se revarsă în ființa noastră și ne definesc, într-un plan mai înalt – cel al identității naționale.
Dacă vom călători însă în alte spații, pe alte continente (America, Africa, Australia etc.), oamenii de aici te vor califica în primul rând nu ca român, englez, german etc, ci drept european. Că vrem sau că nu vrem, că suntem conștienți sau nu, suntem purtătorii unei embleme (o suită de trăsături) care a configurat, de-a lungul istoriei un întreg spațiu socio-politic și cultural. E vorba de identitatea europeană. Ideea de uniune europeană s-a născut nu doar din rațiuni politice și sociale, ci pentru că există trăsături comune ale acestei mari familii care definesc toate popoarele cuprinse în ea.
Dacă presupunem că în viitor va fi posibil să călătorim în spațiu, presupunând că s-ar găsi acolo forme de viață care să ne întrebe cine suntem, răspunsul nostru ar fi: suntem pământeni, aparținem planetei Pământ. Și dacă am fi întrebați: „Ooo, și ce sunt Pământenii? Cum sunt ei?”, cu siguranță timpul de gândire pentru a răspunde la o asemena întrebare ar fi un pic mai lung decât răspunsurile la toate celelalte întrebări. Putem vorbi, în acest caz, de o identitate planetară.
Jucându-ne mai departe cu gândul, presupunem că am putea călători suuus de tot, adică… Sus. Iar acolo, printre nori și stele, un înger ne-ar întreba: Ce sunteți voi? Cel mai rapid răspuns care ne-ar veni în minte ar fi: suntem oameni! Ar fi mai simplu să spunem, acum, ce nu suntem, deși suntem rude bune cu tot ceea ce există, fiindcă un același Ceva ne-a iscat dimpreună cu toate celelalte (indiferent cum i-am spune aceluia: Sursa primordială, Dumnezeu, energia infinită de dinaintea Big-Bang-ului, Oul cosmic primordial etc.). Și totuși, nu suntem pietre, nu suntem vulturi, nu suntem flori, nu suntem nici munții, nici caii, nici râurile, nici… Sigur, mai apoi am putea construi o definiție extrem de complicată, care ar cuprinde: poziția verticală a corpului, râsul, mintea, rațiunea, vorbele, scrisul, ura, invidia, bunătatea, responsabilitatea – o listă destul de lungă. Cu alte cuvinte – identitatea cosmică.
Așadar, privind acum înapoi spre acest lung șir de posibile definiții ale lui cine suntem?
(și nici măcar nu le-am epuizat pe toate!) – ne dăm seama că nu suntem una anume, ci toate la un loc. Ființa noastră e una și multiplă în același timp, din punctul de vedere al rolurilor ei sociale și al rosturilor ei de acum și dintotdeauna. Altfel spus, e asemenea straturilor arheologice (ori geologice) care se adaugă în spațiu și în timp, suprapunându-se parțial, fără să se topească unul în altul și alcătuind o mare și singură (dar și singulară, unică) ființă numită om.
