„O făclie de Paște” și alte „destrăbălări drăguțe”
A. De la „Mici inutilități drăguțe” (pace! regretat prieten Cornel Udrea…), la mari „destrăbălări drăguțe”
Ieri a fost dimineața prematură a zilei de „1Mai” englezesc, recte, 6 mai (Universal Time – Temps Universel), a doua zi de Paști ortodox, începutul de Săptămâna Luminată (6 – 12 mai 2024) și… Bank Holidays (tot la briți)… Un început de zi bleagă, cu obișnuita pătură străvezie de nori din care se scutura din când în când excesul de apă sub forma unei bure intermitente. Tipic British! Prea-englezescul spleen se simțea după mersul molcom al mașinilor și al puținilor trecători pe stradă. Unde dracu’ se mai duceau, dacă tot era zi liberă sau, „zi liberă” pentru cine?
Întâmplarea face ca tot ieri să se împlinească un an de la înscăunarea oficială a M.S. Regele Charles al III-lea al Marii Britanii. În pofida vicisitudinilor pe care le-a întâmpinat și cu care se confruntă și azi („umbra” de neșters a ilustrei Regine – Elisabeta a II-a a Marii Britanii, boala care bântuie amenințător în Casa Regală), actualul monarh britanic se bucură de o simpatie populară neașteptată.
Și tot ieri s-au împlinit 3 decenii de la inaugurarea Tunelului pe sub Canalul Mânecii (English Channel, La Manche), ceremonie ce a avut loc la Calais (Franța, vis-a-vis de Dover), în prezența regretatei regine Elisabeta a II-a și a mai puțin regretatului președinte francez Francois Mitterrand. Realizare colosală a timpului (al treilea tunel feroviar, ca lungime, din lume). Ce folos? Britanicii nu și-au uitat spiritul lor insular și, deși s-au (re)legat de „Continent” (cum îi spun ei Europei), după peste 8000 de ani (cum spun geologii, sic!), au tăiat „cordonul ombilical” ( pentru ei, un fel de „Nod gordian”) prin mult disputatul Brexit (chiar, mult controversat chiar aici, în perfidul Albion!). E un fel de logică literară inversă: de la „Timpul regăsit” înapoi la „În căutarea timpului pierdut”!…
6 mai are și alte rezonanțe istorice semnificative:
În 2001 Papa Ioan-Paul al II-lea (un nume greu în evoluția recentă a omenirii) este primul mare prelat creștin (cunoscut) din istorie care pășește într-un local de cult islamic de referință – Marea Moschee din Damasc, fostă catedrală bizantină. Un motiv în plus să pledeze pentru înțelegerea dintre cele trei mari religii monoteiste: iudaismul, creștinismul și islamismul.
Și iarăși, 6 mai, de data asta 1937: catastrofa zeppelinului von Hindenburg la New-York; 35 de morți din 97 de oameni la bord și sfârșitul dirijabilelor ca mijloace comerciale de transport pasageri…
Denumirea de „Săptămâna Luminată” se pare că vine din vechime: cei ce primeau Botezul (care se săvârșea chiar în noaptea de Paști) purtau de-a lungul întregii săptămâni veșmintele albe pe care le avuseseră la momentul creștinării. Dar, pentru biata noastră Europa, săptămâna nu e prea „luminată”, e cam chioară și am să mă justific de ce:
a) Am să încep cu „marele taciturn”, Klaus Iohannis. Și aici voi urma aceeași „logică inversă” a la Marcel Proust… Miercuri, 8 mai 2024, Președintele României va primi „Distinguished Leadership – 2024”, supranumit Oscarul de la Washington, cu ocazia „cinei plină de stele” la Waldorf Astoria, evident, în D.C. În 1961 a fost fondat „Atlantic Council” un fel de think tank – membru al „ATA” (Asociația Tratatului Atlanticului) – organizație a Consiliului Nord Atlantic. Reluând logica temporală normală: am fost, sincer, bucuros când a fost ales (încă de prima dată) Herr Klaus drept președinte al României; eram convins că se va termina odată cu „D’ale carnavalului” în „Bula lui Pândaru” (ați ghicit, Ceauschwitz am Dâmbovitzen); un ardelean, și sas pe deasupra, nu putea aduce decât o transfuzie de seriozitate în politichia româno-miticească… din păcate, gogoașa s-a dezumflat pe parcurs… Nici acum n-am înțeles ce umori din „puțul gândirii” (salve! – Cațavencii!) l-au pus să „alerge după o stea” (vechiul film-comedie cu Norman Wisdom), i.e. „foncția” de Secretar General al NATO (nu P.C.R.!), apoi – după zvonuri – chiar după fotoliul Ursulei von der Leyen. Ca fapt divers și aviz amatorilor: distinsa doamnă este și physician, dar asta nu înseamnă că e de aceeași teapă cu Johannis, termenul respectiv, în engleză, înseamnă medic… Să nu-i fi spus Prima Doamnă – Carmen (proafă de engleză!…) ce înseamnă „physician”? Credea Iohannis că se înlocuiește un „fizician” cu altu’? Apoi, se mai zice pe la colțuri, că s-ar pregăti pentru Domnia-sa un post „călduț”, nou inființabil (sic!) la U.E.: ceva de comisar cu apărarea (?), i.e. ceva tichie de mărgăritar pentru un viitor chel… Reluând logica inversă proustiană, și (tot a la anglaise…) – „Privește înapoi cu mânie” – se pune întrebarea: cât de semnificativă va fi „tinicheaua yankee”? Ce vrea să răsplătească? Poziția de etern „drepți” și „să trăiți!” sau „yes-man” în fața Unchiului Sam? O fi poate vreun „premiu de consolare” pe post de „ceas de buzunar tradițional” (uneori, de aur…) ce se înmânează celui ce iese la pensie, că tot s-a cerut asta de către distinsul?… Faptul că va fi primit (în „vizită de lucru”!) la Casa Albă nu este decât un eveniment protocolar curent, peste Ocean…
b) Pentru mine – ca venitură în Kent – e floare la ureche să țopăi peste Canal, până în vechea și splendida Luteție (Lutetia = Paris), în curtea de la Dome des Invalides: „acolo”, la mormântul lui Napoleon (cel ce prevestise ce va face China dacă va fi „trezită din somn”), M. le President de la Republique (musiu Emmanuel) l-a onorat cu un fast turbat pe Xi Jinping (tavarisci prezidațel’) of The People’s Republic of China. Evident, după primirea oficială și , la fel, protocolară, de la Elysees… În loc să meargă la mormântul lui Charles De Gaulle, inițiatorul reluării relațiilor diplomatice ( de data asta Franța – China comunistă) acum 60 de ani, parcă… Ei, chinezii țin mult la simboluri! Mai ales dacă le aleg ei!… Va urma o „excusie la bunici” în Hautes-Pyrenees (gest reciproc unei vizite similare în China) și…gata, marele chinez se va îndrepta spre Serbia și Ungaria (necunoscute și nevăzute sunt căile Domnului…). Peste vreo două săptămâni îl va primi la Beijing pe devenit-vasalul Putin…
Și la Macron trebuie aplicată logica inversă proustiană: s-a „rățoit” din nou, cerând intervenția trupelor NATO în Ukraina, anterior a ținut un discurs memorabil (cu aceleași accente) la Universitatea Sorbona pentru ca, și mai înainte, să „atace”/abordeze (în premieră, atunci!) tema intervenției militare în Ukraina. Și încă și mai devreme, parcă înainte de începutul agresiunii Rusiei, suferise o umilire (foarte nediplomatică!) cu ocazia vizitei (mai precis, a prezentării onorurilor) la tavarisci Vladimir Vladimirovici, la Kremlin. Întrebarea de un million de puncte ar fi următoarea: ce-i poate cere Macron lui Xi? Da, China are tot interesul să-și consolideze și chiar lărgească relațiile cu Europa (în speță, Franța). China nu mai este doar piață de desfacere pentru exportul occidental; ea a devenit exportator redutabil (și nu numai de bunuri! – au bon entendeur, salut!) în lumea vestică, implicit în Hexagon…. Dar „marele Panda” (sau „Dragon”) de la Răsărit are altă optică și, mai ales, alte planuri… Nu degeaba încă din vechime sunau trâmbițele Apocalipsei cu privire la „pericolul galben”… Aici „apocalypsa” are sensul initial, cel de „revelație” (vorba filmului „Blowup” de Michelangelo Antonioni – 1966; David Hemmings și Vanessa Redgrave). China, pur și simplu vrea „libertate de mișcare” în zona Asia-Pacific, să n-o mai „f***” la cap americanii. Lumea vestică și democratică se va concentra pe războiul din Europa cu resurse, gura mare și… cam cu atât… Iar, mai nou, pe criza ce pare insolubilă, determinată de „problema” din Gaza.
c)„Săptămâna luminată” se va „întuneca” bine de tot, marți (când sunt întotdeuna trei ceasuri rele) și va „scânteia” o nouă beznă joi… Marți, tavarisci Putin va (re-re-re…)-depune jurământul de (re-re-re…)-ales prezidatel’ al Ex-Uniunii Sovietice. Primul ceas rău este chiar momentul jurământului în fața unei mulțimi de demnitari bine dresați și înghesuiți într’ale osanalelor de rigoare. Al doilea ceas rău va fi dat de prezența oaspeților străini; se pune întrebarea – ce reprezentanți mai de „Doamne-ajută”, din partea țărilor lumii libere, vor onora cu prezența fastuosul, grandiosul, „nemaipomenitosul” moment? E drept, există niște reguli de politețe protocolară ce nu pot fi încălcate, dar… Până acum, se zice că doar „primul diplomat” al Franței va fi totuși prezent… Al treilea ceas rău îl reprezintă manevrele militare cu arme nucleare tactice (deci, încă nu strategice!) ale „glorioasei”… Roșii, menite să pună punctul pe „i” pentru aliații NATO (știm de ce…). Apoi, joi, „ce mai vaiet, ce mai zbucium”: sărbătorirea cu fastul aferent a Zilei Victoriei asupra Germaniei hitleriste. Aici, cred că trebuie „să despărțim apele”: Una este comemorarea eroilor autentici sovietici care au plătit un tribut colosal de sânge pentru înfrângerea fascismului (culmea, în numele unui „fascism invers” – cel al lui Stalin), dar care, la urma urmei, și-au apărat cu eroism patria, au eliberat-o și au purces apoi și la curățarea / „eliberarea” Europei de nebunia nazistă (dar cu ce preț politic, geografic, economic?). Alta este transformarea unei sărbători (naționale și totuși, și internaționale!) într-un prilej de glorificare a Maicii Rossia – azi agresivă, cu o ideologie mergând pe urmele lui Hitler, concomitent cu o reabilitare deșănțată a lui Iosif Vissarionovici Dzhugashvili… Oare de ce?
B. Marea fojgăială planetară și mica viermuială dâmbovițeană…
Am urmărit cu atenție (câtă am putut, în limita timpului liber, cam zgârcit cu mine în ultimele săptămâni) dezbaterile unor analiști politici serioși britanici și yankei (cel puțin, așa considerați) din mass media anglo-saxone. Prima constatare, din nou, amară pentru mine ca român-ardelean: noi nici nu existăm pe hartă… Oricât ar da din coate Herr Johannis cu voiajul său de cabaret pe la Unchiul Sam… Oricât „circ fără bani” ar face „politicienii” românași de pe Dâmbovița. Ca să fac o sinteză (… „de sinteză”) a comentariilor „audio-văzute” ( aproape în consonanță cu prof. Corneliu Bjola – Oxford University):
(i) A fost o primăvară „nebună”, în primul rând, „geo-climatic”… Nu mă voi referi la salturile zglobii dintr-un anotimp într-altul (iarnă-primăvară-vară și „retur”, dar într-o altă ordine, haotică, mai ales în cazul temperaturilor. Este ceva devenit normal cu dezechilibrul climatic cu care va trebui, de voie-de nevoie, să ne obișnuim, mai ales că 90%, noi l-am cam creat… Pentru toți a fost o surpriză de proporții ceea ce s-a petrecut în Deșertul Arabic, mai precis în Emiratele Arabe Unite și, mai exact, în Dubai – inundații catastrofale (de origine pluvială, sic!)… Cine dracu’ s-ar fi gândit să vadă lumea arabă – tradițional, arsă de soarele nemilos – sub ape… să se umble cu bărcile prin deșert? Și se mai zice că – până la finele primăverii „astronomice”, i.e., 21 iunie (de solstițiu de vară) – vor mai fi „surprize”… Ce folos cu atâta apă? Ea se va pierde numaidecât în uscăciunea nisipului și nici măcar tradiționalele și rarele oaze nu vor putea profita! Pe restul planetei, cutremure, inundații catastrofale (vezi Brazilia) au fost și vor fi și sunt ceva de tipul cotidianului.
(ii) A fost o primăvară „deșuchiată”, în al doilea rând, geo-politic: yankeii și-au trimis Secretarul de stat la externe tocmai la Beijing „să-i certe” pe chinezi pe motivul că-i ajută pe rusnaci în războiul lor cu Ukraina; în fapt, până acum, n-au trimis armament (la vedere…), dar au exportat produse de înaltă tehnologie (la care Maț’i Rossia a rămas corigentă, dacă nu de-a dreptul, repetentă). Ce face Putin cu asemenea produse avansate tehnologic, nu-i greu de bănuit… Apoi, Rusia „le ceartă” pe America și pe Europa (Occidentală, ben-sur): de ce o ajută pe Ukraina să reziste? De ce nu o lasă să piardă naibii războiul ăsta odată, să se termine balamucul?… Deși yankeii i-au lăsat pe bieții ucraineni cu buzele umflate, mai mult de vreo 6 luni… (certuri interne, ce vreți, așa-i în democrație…). Consecințele tragice se văd. Dar, boieri dumneavoastră, cine dracu’ „să-i certe” pe ucraineni? Că nu se lasă încă bătuți? Deci, logic: America „ceartă” China, Rusia „ceartă” America pe cine trebuie să „certe” China?. Ukraina e clar, „ceartă” pe toată lumea. Știm de ce… Spre cinstea ei, Marea Britanie, prin gura lui Foreign Office Secretary – Sir David Cameron, Baron Cameron of Chipping Norton – i-a dat Ukrainei „undă verde” să facă ce vrea cu armamentul primit de la briți (e vorba de rachete cu rază ceva mai lungă de acțiune, numa’ bune să-i mai „clopăie” pe rusnaci și la ei acasă, în izba lor…). E drept, și yankeii le-au dat ucrainenilor (în secret) ceva armament mai de Doamne-ajută, cu ceva timp în urmă, dar i-au obligat să nu „bată” cu el peste granițele oficiale de stat… Abia acum, cam la „spartul târgului”, le-a dat și Joe Biden „dezlegare la pește”… Va urma „marele târg” NATO de la Washington, mai spre vară…
(iii) Despre „viermuiala dâmbovițeană” în episodul imediat următor. Fiți siguri că – după o consultare serioasă a ceea ce s-a pălăvrăgit și scris în mass media occidentale, peste granițele anglo-saxone, după urmărirea atentă a „evenimentelor” de la Moscova de marți și joi – voi avea ceva de spus.
Vreau, în finalul prezentelor rânduri, să lămuresc treaba cu utopiile și distopiile care mă obsedează, precum şi ce caută, pe aici, Nenea Iancu cu făclia lui de Paşte…
Scurt, pe înţelesul tuturor: o utopie este un vis frumos irealizabil iar o distopie este un coșmar (vis urât) cât se poate de realizabil! Visând frumos la o societate ideală, a viitorului nu facem decât să creăm un dezastru (vezi „experimentul” comunist), dar visând urât, având coșmaruri despre viitor, riscăm să transpunem oniricul malign în cea mai sinistră realitate pe care o visăm, cu mintea noastră deja bolnavă, ca fiind „ceva prea frumos ca să fie adevărat”. Vă invit să „descâlciți singuri” această logică, aparent întortocheată, dar în fapt, limpede ca orice imposibilitate! Căci tot ceea ce întrevedem pentru fracțiunea de secundă următoare este o imposibilitate: în strictul prezent, ea încă nu există (dar cum și inexistența este trecătoare, deci existentă…)…
Făclia de Paște a lui I.L. Caragiale este, pentru mine, o parabolă a ceea ce numim frică, paranoia, instinct de supraviețuire, capacitate umană de a face față situațiilor limită. Este imaginea (strictă!) a lumii de azi. Cine este Leiba Zibal (hangiu la Podeni – „într-o vale retrasă și pustie”) și cine este Gheorghe (mortul cu mâna arsă, de fapt, personajul-„mână moartă”), oare este așa de greu de ghicit?….
Citește și:
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
