Precum personajele sale de basm din poezie și proză, Adrian Alui Gheorghe (născut la 6 iulie 1958) trăiește într-o viață cât alții în șapte. Dacă aruncăm o privire peste realizările sale, ne convingem că această speculație temerară nu e deloc una fantezistă. Doctor în filologie, din 2004, cu teza „Tinerețe fără bătrânețe și sentimentul tragic al timpului”, vicepreședinte PEN Club România (2014-2016), Meritul cultural în grad de Cavaler (2000) și Ofițer (2010) conferite de Președintele României, cetățean de onoare al municipiului Piatra Neamț, autor de poezie, proză, teatru, eseu, critică literară și publicistică. Nu există gen literar care să-i fie străin, premiu pe care să nu-l fi câștigat și limbă în care să nu fi fost tradus. Iar acum, pregătește un nou volum de versuri cu titlul Nu-i mai așteptăm pe barbari, în curs de apariție la Editura Tracus Arte, din care puteți citi în premieră câteva texte.
Cercul poeților dispăruți, reloaded
În anii în care producția de grâu este mare, poezia se află în regres.
În anii în care producția de pește smuls din Ocean este fabuloasă,
poezia se hrănește cu propriile metafore până dispare
în ea însăși. E un act de cruzime, firește. Dar cui îi pasă?
Statisticile sunt nemiloase, cu cât oamenii sunt mai sătui,
cu atâta poezia este mai tristă. La intrarea în Mall of America
din New York vizitatorii primesc poezii imprimate pe bucăți de hârtie,
pe frunze uscate, pe decupaje textile, pe care le abandonează
la primul coș, cu un zâmbet înțelegător: nu-i destulă noapte
ca să îți vezi sufletul, conchid ei.
De altfel, poeții s-au adunat și au constatat că există o criză a inimii
care se dovedește că nu este altceva decât o pompiță
care împinge sângele în vene: inima nu mai are metafizică,
au decretat specialiștii de la Vascular Centers of America;
există o criză a cuvintelor care sunt tot mai puține
și tot mai lipsite de conținut, sunt ca indicatoarele de circulație
care nu au fost niciodată încărcate cu sentimente.
Poeții s-au adunat ca să constate că poezia se manifestă
chiar și pentru ei ca o religie nouă care îndeamnă la o sinucidere
în grup. Au decis să nu mai scrie.
Au decis să facă un grup al scriitorilor care refuză literatura.
Să citească și să ardă imediat paginile citite.
Să uite alfabetul în mod organizat.
Primul care uită va fi apostolul noii ordine culturale.
Citeau, ardeau și uitau. Dead Poets Society, reloaded.
Un poet bun este un poet mort, au decretat ei.
Și poeții mureau ca soldații într-un război fără miză.
Cititorii de altădată erau pietre la căpătâiul lor.
Primul poet care a reușit să uite alfabetul s-a ridicat
pe vârful picioarelor, s-a urcat pe cubul publicitar
pe care scria o reclamă pentru un restaurant în vogă:
„doar în farfurie punem poezie”, plus imaginea adecvată: farfuria
plus lingura plus gura excitată de poftă,
a ridicat brațele spre cerul de sub copertina mallului
le-a mișcat ca și cum ar fi dat din aripi,
a scos un șuierat din gât ca o ultimă respirație
în care se mai găseau resturi de cuvinte,
s-a aruncat în gol plutind, plutind
ca un aerostat dăruit cu totul vântului.
Mulți au aplaudat, cu ochii pierduți în zare.
Ah, poeții ăștia! Mari scamatori!, zise un trecător împingând
căruciorul prin Mall of America cu prada zilei.
Pământul făgăduinței
Numai un măr te poate învăța ce este un măr,
numai un pește te poate învăța ce este zborul,
o stea în cădere măsoară universul cu o precizie
egală cu moartea ca principiu dinamizator universal,
astfel, în Silicon Valley poezia a devenit resursa
cea mai de preț din care oamenii de știință
își extrag viziunile,
post-omul trăiește în post-istorie,
post-iubirea naște post-viață
deși toată lumea crede că undeva este o eroare de calcul,
aceeași lume combină utile & dulci
ca pe o rețetă de înghețată peste care torni mult sirop de arțar
care te îndulcește și te răcorește.
Dar omul de știință american i-a spus lui Dumnezeu,
într-o pauză de lucru: Doamne
(sau cum ți se mai spune!),
am ajuns să pot face orice pe lumea asta
ai auzit bine, da, orice! plus că am aflat și șmecheria
pe care ai aplicat-o la început
când se zice că ai fi făcut omul,
uite, Doamne, și omul de știință american
se aplecă să ia un bulgăre de pământ,
pregătindu-se să sufle peste el,
nu, nu, nu, îi spune Domnul,
nu lua din pământul meu, fă-ți pământul tău.
Această lume nu mai poate fi reformată
Această lume nu mai poate fi reformată.
Din păcate, eu care m-am născut să o schimb am picat într-o melancolie
soră cu moartea încât nu mai am pic de voință
m-am agățat de trecut ca de un viitor bolnav grav
și tot ceea ce scriu mă ia în răspăr
cândva pocneau între dinții mei secundele
acum oscioarele mele pocnesc între dinții clipelor
timpul îmi spune ah și carnea ta e bună de mâncat!
dacă ni se termină hrana pentru drum te înfulecăm
fără nicio precauție lucru care se întâmplă de la o vreme
poeziile și povestirile mele îmi întorc, vai, spatele
cititorul ocazional le va fi gâtuit cu emoție
prinzându-le când au intrat hoțește în intimitatea sa
deși eu atâta am convenit cu cititorul:
că dacă va fi și va fi cândva
să trebuiască să ne luăm în serios
beteșugurile intime care se transmit de la om la text și invers
să murim fiecare de moartea celuilalt.
Viața laolaltă cu poezia
Orice fiară de pe lumea asta, dacă ar descoperi poezia,
s-ar transforma radical.
Când m-am întâlnit cu poezia eu însumi eram orb
și apoi am văzut;
numai că tot ce am văzut
e greu de descris în cuvinte,
de asta descifrați-mi, vă rog, tăcerile
pe care vi le pun înainte;
eram mut și am vorbit
nu cu cuvinte, ci cu peisaje,
nu cu sunete, ci cu muzici,
nu cu universuri îmbătate de necuprinderea lor,
ci cu gărgărițe
scufundate în chicoteli colorate;
datorită poeziei
am întâlnit multe femei
pe lumea asta
inclusiv pe mama
care m-a născut;
fiecare om are poezie în sine, în inimă și în carne,
în minte și în perii capului, în rărunchi și în ochi, în unghii
și în nervii de pe limbă, în sprâncene și în genunchi,
în urechi și în mușchii coapselor, în gând și în dinți,
în somn și în occiput, în ventricul și în auricul,
în disperarea de a nu ajunge și în fericirea de a nu pleca, în ura
pentru cel de alături și în dragostea pentru cel
de nicăieri, în laringe și în vinișoarele de pe glezne, în
tremurul buzelor și în încleștarea sufletului, în lacrimă
și în oul piciorului, în sânge și în salivă,
în sângele celui de alături
și în neputința celui care ne locuiește etc.
viața laolaltă cu poezia
e o modalitate practică de a nu ști pe ce lume te afli
nu, nu e vorba de nicio șmecherie
deși tocmai când vă spuneam aceste lucruri
un iepure de lacrimi a sărit dintre pleoape.
Poem scris cu degetul pe apă
Mi-am dorit foarte mult să fiu poet bătrân
să mă judece poeții tineri
cu superba lor tinerețe și cu un curaj nebun
de a privi viitorul în ochi
și viitorul să clipească și să se uite în jos
condescendent.
Mi-am dorit mult să-i văd cum își dau coate
să li se pară că eu sunt încet în gândire,
depășit de lupta acerbă
pe ciozvârtele de frumusețe din lume,
între timp mă uit la ei cum se aruncă asupra prăzii
ca niște lupi tineri. Au dinți frumoși.
Când eram tânăr poet mi se părea că e prea puțin
să trăiesc de pe o zi pe alta
aveam așa de multă veșnicie
că nu mai știam cum s-o cheltui
tinerețea era o piedică
mi se părea o cale închisă
voiam să fiu bătrân
să mă uit chiar în propriii ochi
cu un oarecare curaj
și să îmi spun: bătrâne,
ce vom face noi cu atâta viață?
Nu e nimic mai frumos decât să fii spectator
la o seară în care poeții tineri
își spun poeziile
au vocile în schimbare
dar ce frumoase
au caracterele în schimbare
dar ce frumoase
au dragostea în schimbare
dar ce arzătoare
au opinii, au curaj, au forță,
au talent, se uită la noi, cei care avem câțiva ani
mai în față ca la niște automobile numai bune de scos
din circulație
numere uzate, sentimente consumate,
și plăcuțele de frână trebuie schimbate
la un număr de ani de folosință cotidiană
ei știu totul despre iubire
pe când eu mă străduiesc să uit
ei știu totul despre ce rost mai are poezia
pe lumea asta
pe când eu mă străduiesc să mă mint
că mai are vreun rost,
a trăi e mai important decât
a ști pentru ce trăiești
îmi sugerează ei
și nu pot să îi contrazic
când spun cu atâta încredere eu eu eu
simt cum armade interioare
vor ataca prin surprindere
lumea noastră extrem de vulnerabilă.
De la o vreme îmi scriu poeziile mai mult în gând
ca să nu consum multă hârtie
sau le scriu cu degetul pe apă
le las lor hârtia să își scrie poemele
este suprema mea renunțare pentru generația lor
foarte tânără și foarte
dornică de afirmare.
Mi-am dorit mult să fiu poet bătrân
e ca și cum ai sta în tribună
și te-ai uita la un spectacol
de gladiatori
poți chiar să pariezi
pe unul sau pe altul
mușchi, gestică, lovituri fatale
în final vreunul apasă cu piciorul
victima pe cap.
De sus poți să arunci o monedă
ca preț al spectacolului.
Am fost tânăr alaltăieri,
ieri am trecut prin oraș
m-am luat cu vorba
cu unul, cu altul
și din neatenție am îmbătrânit,
azi îmi împachetez nervii
mâine îmi împachetez mâinile
iar poimâine, dragi poeți tineri,
vă aștept la un party
ca la o orgie dintr-un volum masiv
de istorie literară
dar aveți grijă
lăsați pe cineva în loc
la pupitrul de unde este emisă
poezia mereu tânără
ca noi să avem timp
să amestecăm zahărul
în ceaiul cu imortele.
Un cub de zahăr?
Sau două?
Poftiți!
- Citește mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
