M-am născut la 1 mai 2006, la trei ani după moartea bunicului meu, Alexandru Pintescu, care a pus bazele „Echinox”-ului și a fondat revista „Poesis”. Locuiesc în metropola Cluj-Napoca, localitatea Dezmir. Am urmat gimnaziul la Liceul Teoretic „Nicolae Bălcescu”. Sunt elev la Colegiul Național „George Barițiu”, în clasa a 12-a. Scriu poezie de la 7 ani, și proză de la 11. Mă consider, în principal, un prozator. Sunt un cititor avid și, ca și Borges, obișnuiesc de multe ori să recitesc. Am câștigat câteva concursuri de poezie anul trecut, printre care premiul întâi la „Omul și Sacrul” din Cluj, premiul întâi la concursul „Ars Nova” din Constanța, și premiul doi la concursul „Nichita Stănescu” din Pitești.
![[CRITIC GUEST] Alexandru Cuibus: „Suspinul maurului în Alahambra”](https://www.criticarad.ro/wp-content/uploads/2024/05/Cuibus-1.webp)
Suspinul maurului în Alahambra
Frumusețea salvase Palatul carmin
– Succint ridicat cândva în Alahambra!
Creștinii pe dată-i cotropiseră ambra
În care ramadanurile nu se mai țin.
Sclipesc bătute gratii întoarse în afară
Peste zidirea calmă – silențioase trepte,
Se-aude clinchet mare de mii de coifuri drepte,
Iar Aragon se mișcă încet pe-un drum de țară.
Platoul înverzit, pe stâncile roșii,
Își asmute grădinile spre asfințit,
Acolo unde Binele și Răul s-au răstignit,
Destinul se bate cu necredincioșii.
Înrobind Malaga să devină sultan,
Boabdil privește în depărtări furtuna –
Frumos pare totul, dar mai ales minciuna
Cum că viața asta-ar avea ideal.
Pe iarba păgană o lacrimă-i curge
Pietre păgane ascund urma sa,
Corăbii adastă pe drumul spre Mecca
Iar barba suspine emirului smulge…
Din șaua bidiviului emirul salută
Nedescălecând, pe Ferdinand Aragon.
Creștinii pe dată-s cuprinși de-un frison
-Sarazinul le-apare imens, ca o brută…
Se trag îngroziți, iar prințul berber
Surghiunit, îi întrece pe castilieni.
În urmă îi lasă cu caii cei sprinteni
Buruieni le absorb coroana de fier.
Înspre mare, lung cată Boabdil, Granada
Dârlogii sunt trași dintr-o mână, numai
În hățuri căznesc cei o sută de cai
De cer se atârnă Sierra Nevada.
O ultimă oară emirul se-ntoarce,
De jur împrejur înconjurat de ocean
Cu mâna la piept oftează-n turban
Părăsindu-și pe veci Ilbira cea rece.
Palatu-i se-aprinde pe stâncile roșii
Durat de mauri, mai aproape de rai,
Ei – care scoborâseră direct din sarai
Și-și dezbrăcaseră-n urmă, stramoșii.
* * *
Copacii de ieri s-au ridicat pe picioroange
Proptind soarele cât mai de sus
Vârfuri deasupra înghit cerul expus
Ce astăzi hrănește credințe bitange.
Geamia feroce de mult s-a distrus
Maurii se-nchină nopții demiurge:
– Tomnatic, castelul cel roșu străpunge
Ceața-ntâmplărilor ce ne-au răpus…
Cupidon
Era luna cultivării spicelor calde de grâu,
Și-mi trimisei caii să se-adape de la râu
Când deodată – minune – un parfum, cum pe-alta lume
Dezmierdase nasu-mi aspru, de-atata putreziciune.
Ticălos cătam făptura gingașă din fața mea,
Priveam parcă o fantasmă ce era și nu era,
Imi zâmbise vinovată, știindu-se prudentă – ea
Dar pe mine necuratul, și mai tare mă lega.
Trăgeam parcă – eu – de arcul care se-mplântase fix,
Drept în inima-mi zăludă, c-un zvâcnet de crucifix.
Dar înțepenindu-mi mâna, ce cu greu o mai căram
C-o ibovnică blândețe o desprinsei și-o lăsam.
Văz că-mi cere ajutorul să o duc pan la șosea,
Se-ncurcase mititica pe la noi prin mahala,
Și să se descurce-n grabă, nici păcatu n-o lăsai,
Îi vorbii de luna plină, ca lovit de guturai.
Tot ce-mi-era scump pe lume, caii trag din a lor crupe,
Opintindu-se în hamuri, tartărul voind a-l rupe
Mai încet, căluții tatii, nu ne adăpăm cu jar…
Conversația se-ncinge, că și rău-i necesar…
Capul mare, mâna mică, plugu-i drept că nu-l ridică
Dar să-mpartă firu-n patru – reușește și-l despică
Clincii colcăiau în mine că mi-am spus: „N-are a face
Asta e, cu trupul ăsta, o să stau ca și pe ace!”
Dar ajungem.. ea zâmbește sturlubatic și… dispare!
Rămân singur printre oameni, redevin un oarecare…
Adio, fulgul meu de nea
Adio, fulgul meu de nea
Nu o să știe nimenea
Cât te-am iubit acum mult timp
Când tu erai în anotimp…
Când totul de culoare gol
Plătea tribut nordului pol
Și însăși ființa era dalbă…
Te-ai dus, minunea mea cea albă…
Căci te-am ținut o clipă-n palmă
– Și-a fost o clipă atât de calmă…
Cristalul tău în mâna mea
Atât de liniștit dormea
Și te iubeam nespus de mult
Precum un rege de demult
Iubea regina sa nomadă
Oh, tu, prințesă de zăpadă…
Te-ai topit… și doar o lacrimă
În urma ta se imprimă
Și multe lacrimi ți-au urmat
Din ochii mei de vinovat
Dar nicicând asta nu am vrut
Și n-am știut, oh, n-am știut
Că pielea mea putea să ardă –
Iubirea mea ți-a fost prea caldă…
- Citește mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
