Alexandru Roșu s-a născut la Arad în 18 ianuarie 1986 și este poet și prozator. Ne leagă o veche prietenie, ambii absolvenți ai Colegiului „Moise Nicoară” din Arad și a Literelor timișorene, apoi „brothers in arms” ai masteratului de Comunicare interculturală patronat de Adriana Babeți în același oraș de pe Bega. Ne-am simpatizat din prima și am găsit subiecte de discuție în comun după câteva secunde, majoritatea învârtindu-se în jurul cărților și a unui personaj carismatic din Arad despre care urma să scriem împreună un roman fluviu, dar ne-am oprit la prima pagină. Alexandru a debutat, până la urmă, pe cont propriu cu un roman în 2012 la editura Tracus Arte, „Sinucigașii fumează întotdeauna PM”, un volum solid și atent construit. Deși scrie poezie încă din facultate, publică prima carte de versuri abia în 2020, „Când ai sufletul plecat” (Paralela 45). Despre cele două cărți ale sale au scris critici importanți, precum Gheorghe Mocuța, Lucia Cuciureanu sau Savu Popa.
În ciuda faptului că acum lucrează zi-lumină pentru o corporație din București, el nu a renunțat la scris și ne propune un nou fragment (a doua parte) din romanul în lucru, „Îmbrăcată în roșu, albă ca zăpada”, despre experiența daneză din perioada 2011-2014, când a lucrat ca distribuitor de ziare în orașul Aarhus și a aprofundat (în cadrul unui nou masterat) studiul culorilor din perspectiva lingvisticii cognitive. Prima parte poate fi citită aici: https://www.criticarad.ro/critic-guest-alexandru-rosu-imbracata-in-rosu-alba-ca-zapada/
Visează Mult
Secundele trec pe un cadran solar. Un calendar prezice sfârșitul timpului, iar celulele noastre o iau razna. Mă numesc Roșu și asta spune totul. Nu e vorba doar de o familie uitată în negura necontrolată a lumii, ci despre o biografie metafizică. Mai toate familiile, se spune, sunt nefericite în felul lor, dar fericirea e doar de partea mea. Sunt ultimul reprezentant al acestei caste. Nicăieri în lume nu mai găsești un vlăstar atât de consecvent cu propria lui culoare. Ne-am născut din îmbrânciturile istoriei, dintr-un incest și-un fratricid (sic!). Purtăm amprenta sângelui vărsat. Pe piele. Pieile roșii și-au legat destinul de neamul nostru printr-o ciudată apropiere.
Străbunicul meu, cu mustață pomădată, boem de prin părțile Zărandului, era, la începutul secolului douăzeci, un personaj destul de controversat. Făcuse prima călătorie transatlantică la bordul Reginei Maria în 1912. Vagabondase printre străzile dezolante ale unui Chicago inimaginabil vreo cinci ani. Se întoarce, transformat, prin anii ′20 la braț cu noua lui nevastă, străbunica mea, Visează Mult. Visează Mult îl naște zece ani mai târziu, pe bunicul meu, Lupul de Stepă. Pe lângă Lupul de Stepă, străbunica mea a mai născut de unsprezece ori: încă cinci băieți și șase fete. Alăturate numele bunicului, a unchilor și a mătușilor mele formează un poem dadaist. Pe la cinci ani, am scris toate aceste nume pe bilețele de hârtie, tata le-a pus într-o pălărie și le-am extras pe rând. Le-am lipit pe un carton, pe care tata mi l-a înrămat cu ocazia celei de-a unsprezecea aniversări a căsniciei lui cu mama mea.
Încă îl am atârnat pe peretele camerei din care scriu. Îl iau cu mine peste tot unde merg, chiar și în regatul putred al Danemarcei. Privirile lor mă liniștesc precum un dream-catcher.
Se spune că bunicii sunt pilda vie, ogorul pregătit de seceriș, oglinda și blestemul nostru. De la ei moștenim totul: culoarea pielii, mărimea penisului, gusturile gastronomice, preferințele sexuale, înclinările spre vicii, virtuțile, năzuințele și caișii. Întotdeauna grădina
noastră avea un cais înflorit. Chiar și la minus douăzeci de grade, caisul rămânea înflorit. A încremenit așa. Nu făcea fructe, nu-i cădeau frunzele, nu avea viermi. De parcă s-ar fi aflat undeva înafara timpului, înafara vremii, neatins, mereu în floare. Doar ploaia și vântul îl mai puteau face să pară real. Ireală era culoarea petalelor. Un sângeriu gros le acoperea catifelarea. Roșu aprins e un cais înflorit. Roșu aprins a fost plantat de străbunicii mei, la întoarcerea lor din America. De fiecare dată, când scot din cufărul prăfuit al podului, fotografia alb negru a caisului, mă umplu pe mâini cu sânge.
Când cobor, mă așteaptă bunica, cu batic în cap, știrbă, cu ochelari. Mă duce către cișmea. Mă spală cu puțină sodă caustică și mă ceartă:
-Ți-am mai zis să nu-ți mai bagi mâinile prin toate prostiile!
Apoi mă sărută duios pe frunte. Când a murit au pus-o pe o masă înaltă, la care-mi făceam lecțiile. Avea culoarea maronie, lucioasă și alunecoasă, de-mi tot cădeau coatele de pe colțurile caietelor. Studiam, de multe ori, la o veioză fără lampadar, ce mă orbea de somn și plictiseală. Aveam o singură cameră în care locuiam două familii. Lângă așa-zisul meu birou, era televizorul alb-negru ce rula filmul Iedera. Din cinci în cinci minute eram apostrofat, ba de mama, ba de tata, că încă nu-mi terminasem adunările și scăderile. Încă de pe atunci eram lent. Încă de pe atunci învățasem mersul melcului. Chestia e că le cam bătea lumina veiozei în ochi și asta-i cam orbea. Nu mai vedeau subtitrarea. Un an sau doi mai târziu, mama îmi cumpărase hârtie de lucru manual, vișinie. Am trasat atent cu liniarul un trapez, am luat forfecuța de unghii în mâini și am început să decupez. Încă de pe atunci îmi tremurau mâinile, încă de pe atunci eram pe jumătate alcoolic. Liniile drepte au devenit șerpuite după decupare. Chiar și așa au fost o binecuvântare pentru toată lumea. Televiziunile abia începeau să difuzeze telenovele la greu, iar lecțiile mele deveneau din ce în ce mai lungi. Aveam șapte-opt ani. Bunica-mi murise prin ’89. Avea patul exact în locul unde-mi instalase maică-mea biroul, pe aceeași masă unde stătuse coșciugul bunicii mele, trupul ei împuținat, baticul tradițional, fața bonomă, aproape sfântă și legendara dragoste pe care mi-o purta. Memoria lemnului e singura memorie care arde.
În tumultul amintirilor, în episodul anterior am amestecat, două bunici, le-am contopit într-una singură: bunica milenară, legendară, unica bunică a memoriei. La început au fost două. Una aparține caisului, a doua mesei înalte, morții și studiului. Timpul amestecă amintirile și distilează în colțurile diferite ale scoarței cerebrale, ca și cum ar vrea să-și vâre sau să-și ascundă toată bogăția, în locuri umbroase, întunecate, neumblate. În așa fel încât, la vârsta priceperii, la vârsta când unchiul meu aduna caisele într-un butoi albastru, aștepta să fermenteze. Ochii lui începeau să emane un abur ce mirosea a țuică.
Cu frică îmi ating vârfurile amintirilor și tot așa mă cutremur când e vorba de sânge sau moarte. Prin mintea mea fug copii și întrezăresc cișmele, văd femei cu batic în cap, femei tinere și timide, femei bătrâne și înțelepte. În această succesiune îmi întrevăd propria-mi mireasă. Trebuie să există mereu o armonie a chipurilor pe linie maternă, un fel de consecvență. E cunoscut faptul că ne alegem soțiile după chipul mamei, al bunicii sau al dragostei. De data asta, a fost diferit. Aveam chipul ei, ars ca o veche fotografie, arzându-mi în locul inimii, la foc mic, de când m-am născut. Uneori, în nopțile ploioase mi se ridica de pe piept un fel de hologramă albăstrie care flutura chipul ei. Când mă jucam cu copiii, o priveau fascinați și împietriți de groază. Apoi spuneau că au văzut chipul îngerilor la pieptul meu. Părinții mei nu s-au speriat o clipă. De îndată ce m-am născut au știut că, pe undeva, inima ei bate. Visează Mult nu s-a tulburat de această inimă holografică, nici nu mi-a dat însă prea multe șanse de reușită, spunând mai mult într-un decor sumbru, decât festiv:
– Cei ce au destinul atât de adânc înfipt în carne, vor trăi mereu sub pecetea lor și nu rareori vor muri striviți de el, ca de ghearele unui șoim care ne prinde de umeri, cu durere ne duce spre înălțimi și apoi ne lasă să cădem în mijlocul unui canion fără margini, într-un soare etern.
Nu vă mai spun de prima dată când mama mi-a citit din Albă ca Zăpada. Zăceam sub dună. Îmi plăcea duna. Iarna era călduroasă, vara răcoroasă. Mama mea era încă brunetă. Își punea întotdeauna fruntea pe fruntea mea și-mi zicea că asta o calmează cel mai tare, că sunt
locul ei de serenitate. Fiecare cu specializarea lui, străbunica visează, mama se enervează, nepotul calmează. Mama stătea cu mine sub plapumă.
Visează Mult s-a botezat ortodoxă la câteva săptămâni după ce a ajuns în România. Nume de botez: Maria. Nu se știe exact în ce condiții au ajuns străbunicii mei înapoi în țară și nici anul exact. Eram prea mic să-mi amintesc când mi-a povestit Visează Mult cu albumul de poze pe genunchi, povestea vieții ei. Îmi aduc aminte, totuși, cum îmi arăta poze cu câțiva membri ai tribului ei, care au fost capturați și trimiși în rezervație. Cum l-a întâlnit pe străbunicul meu e un mister. El nu povestea niciodată nimic. Era omul acela care nu povestea.
Ca și cum totul ar fi fost făcut din tăcere. Îi plăceau plimbările lungi, în locuri neumblate, tainice. Spre sfârșitul vieții, devenise foarte credincios. Își făcuse un mic șopron în curtea casei unde locuiam cu toții. Își lăsase barba să crească. De Crăciun venea și ne aducea cadourile sărăcăcioase, de obicei ciorapi, câteva portocale și banane. Eu și soră-mea când vedeam câte-o portocală ne uitam mirați la ea. Apoi străbunicul obișnuia să o taie în două cu cuțitul. Vreo zece minute lingeam jumătatea de portocală, apoi scobeam și sorbeam cu dinții sucul ei proaspăt. Ne porceam și asta ne plăcea la nebunie. Aveam tot timpul din lume să devenim oameni mari. Deda, cum îi spuneam străbunicului, ieșea doar de două ori pe an din șotron lui: de Paști și de Crăciun. Visează Mult îi ducea de mâncare și câteodată mai zăbovea înăuntru. Noi, copiii, eu și zgâita de soră-mea nu aveam voie. Ea era mai obraznică și mai curioasă din fire și repede dătătoare de palme.
Când a murit Deda, l-au spălat și l-au pus în curte, pe o masă de fier. Avea pielea galbenă, barba mare, albă, lungă de un metru. Atunci, eu cu soră-mea nu aveam altceva mai bun de făcut decât să ne jucăm de-a v-ați-ascunselea. Atunci, văzând ușa deschisă am intrat în șotron. Pereții erau plini de icoane, o fereastră mică lăsa lumina să pătrundă, o măsuță de scris dosită cu cărți deasupra și dedesubt. În mijlocul camerei, Visează Mult, îmbrăcată-n negru, cu părul alb, cu pielea roșie, cu mâinile spre cer levita cam la vreo jumătate de metru deasupra pământului. Țin minte că nu m-am înspăimântat și am rămas cu amintirea aceasta de la înmormântarea străbunicului. Și cu gustul de prăjitură de ciocolată cu cocos.
A fost singura dată când am văzut-o pe străbunica mea levitând sau chiar rugându-se. Desigur, ca orice bătrânică se închina înainte și după masă, iar nepoților, adică mie și nesuferitei de soră-mea, ne citea din biblia copiilor și ne punea să facem cruce la pernă și să spunem Înger, îngerașul meu. La soră-mea îi ziceam toți nana sau nana Cristina, maică-mea îi zicea Piersicuță pentru că avea obrajii ca două persicuțe. Blondă, cu ochi albaștri, cu privire inocentă, ziceai că e desprinsă din cer. Multă vreme credeam că Înger, îngerașul meu
e soră-mea.
Mai târziu, poreclele soră-mii s-au strâns într-un atotcuprinzător numitor comun: Cap Pătrat. Deja crescuse, iar fruntea și vârful capului îi deveniseră pătrate. Arăta ca o cutie de carton. Câteodată, când nu se uita, încercam să-i netezesc unghiurile drepte cu un șmirghel. Cum se prindea mă alerga prin toată curtea. Apoi mă forța să-mi frec mâinile și picioarele cu șmirghel până se făceau roșii. După aceea mergeam plângând în casă. Visează Mult mă lua atunci în brațe și mă băga sub dună. Zicea că nicăieri nu te simți ca în pene și în puf. Stai printre aripi, visezi și îți vindeci toate rănile.
-Vino și stai puțin sub dună, puiule! erau cuvintele ei duioase. Ne puneam amândoi sub dună, ea cu părul alb ce abia îi ieșea de sub baticul negru, pielea roșie, arsă poate de soare, ochii albaștrii ca cerul sau verzi ca pădurea, niciodată nu mi-am putut da seama. De fiecare dată când o priveam în ochi și-mi imaginam cerul erau albaștri. Când îmi imaginam pădurea se prefăceau în frunze, irisul ei mustea de verde. Nu-mi doream decât să mă țină în brațe o veșnicie sub pene și puf, să mă mângâie ușor pe păr și să zburăm împreună peste păduri, prin văzduh.
Mai târziu, mult mai târziu, cam pe la vremea maturității, cam pe acum pe când scriu, cam pe vremea asta, într-un noiembrie aproape de mijloc, aproape de final, aproape înspre dimineață, după ce am băut trei cafele și am fumat ultima, dar absolut ultima țigară din viață mea, holograma din dreptul inimii strălucește cel mai tare. E ca un răsărit, e ca un amurg atoatevăzător. Îi văd chipul întorcându-se spre mine, din profil, cu părul negru, dat puțin peste umăr, cu pielea albă, dar atât de roșie în obraji.
- Mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
