De Alexandru Roșu mă leagă o veche prietenie, ambii absolvenți ai Colegiului „Moise Nicoară” din Arad și ai Literelor timișorene, apoi brothers in arms ai masteratului de Comunicare interculturală patronat de Adriana Babeți în același oraș de pe Bega. Ne-am simpatizat din prima și am găsit subiecte de discuție în comun după câteva secunde, majoritatea învârtindu-se în jurul cărților și a unui personaj carismatic din Arad despre care urma să scriem împreună un roman fluviu, dar ne-am oprit la prima pagină. Alexandru a debutat, până la urmă, pe cont propriu cu un roman în 2012 la editura Tracus Arte, „Sinucigașii fumează întotdeauna PM”, un volum solid și atent construit, dar care din păcate nu s-a bucurat de atenția pe care o merita. Deși scrie poezie încă din facultate, publică prima carte de versuri abia în 2020, așadar la opt ani după debut. În acest ritm riscă să răstoarne recordul poetului clujean Ion Mureșan care publică, în medie, un volum pe deceniu. Lăsând gluma la o parte, sunt convins că parcimonia lui Alexandru va culege roadele, întrucât textele din debutul său poetic, „Când ai sufletul plecat” (Paralela 45), au fost atât de bine culese și atent asamblate încât se numără printre cele mai de ispravă producții poetice din 2020.
După cum veți vedea, el nu a renunțat la scris și ne propune, în premieră, un fragment dintr-un roman în lucru, „Îmbrăcată în roșu, albă ca zăpada”, despre experiența daneză din perioada 2011-2014, când a lucrat ca distribuitor de ziare în orașul Aarhus. Azi, prima parte: Ragnar.
Ragnar
– Sunt Ragnar, vreau să-mi spui de ce ai făcut zece reclamații azi-noapte și unde ai pus ziarele? Normal că ești Ragnar, gândi Andrei mai târziu, doar ragi ca un viking cu securea în mână însetat de sânge proaspăt.
Trezit din somn, după o noapte întreagă de muncă, doar după ce s-a pus și el la somn, Andrei simți nervii cum i se urcă în stomac la auzul vocii șefului, se uită pe ceasul de la telefon și răspunse:
– Păi le-am pus în ușa că nu mergea cheia la Baresso.
– Păi și cum le-ai pus? Probabil le-a furat cineva, oricum trebuie să fii mai atent data viitoare. O zi bună.
Andrei închise telefonul cu mai multă scârbă decât de obicei. Era ceasul nouă.
Afară ningea și era atât de obosit că îl dureau toate. Azi noapte a nins îngrozitor. Nu mai putuse să doarmă, așa că merse până în bucătărie să fumeze o țigară. Nu-și putea imagina cine ar fi putut să fure ziarele, poate vreun bețiv. Aprinse laptopul și puse niște muzică de adormit. Un fel de pian pentru legănat copiii. Își pusese cafea, într-un filtru pe care îl gozărise în prima seară pe străzi. Mergea fără probleme. L-a curățat puțin. Cafeaua însă, era ieftină și ordinară. O și îndulcise prea tare.
Era duminică, Ragnar se trezise devreme, ca în fiecare dimineață. De la șase.
Se îmbrăcase în salopeta lui albastră, se spălase pe dinți. Băuse puțină cafea. Locuia singur. Avea cinci foste neveste și șase copiii. Nu mai știa care nevastă e mama cărui copil, dar asta nu-l interesa câtuși de puțin. Era manager de zi la o companie ce distribuia ziare noaptea. El însuși fusese distribuitor de ziare. Îi plăcea atât de mult încât se credea uneori un fel de Superman al ziarelor. Le spunea mereu distribuitorilor de noapte că el le poate face districtele mai rapid decât ei. Asta ca să-i enerveze și să nu mai ceară măriri de salarii sau să nu se mai plângă că e muncă grea și așa mai departe. Ragnar era un bărbat înalt, roșcat, cu barbă. Doar securea lungă îi mai lipsea.
Când se trezi, gândul îi era la acest Andrei, pe care-l angajase de câteva zile și făcea multe reclamații. Nu era foarte îngrijorat de acest aspect, oricine se angajează pentru prima dată la ziare face multe reclamații în primele zile. Dar voia să-l facă să se teamă. Asta era strategia lui. Își teroriza noii angajați cu reclamațiile încă de la început, ca să le intre în cap să nu facă și mai multe.
Ajunse la depot pe la șapte, după ce distribuția era aproape finalizată.
Managerul de noapte, Marek, zis Ursu’, un polonez între două vârste îl informă despre cele petrecute în noaptea respectivă. Despre cine ce districte a făcut, cine a fost bolnav, cine a fost înlocuit. Apoi Ragnar se întoarse la birou, unde văzuse în sistem zece reclamații pe numele lui Andrei. De aceea îl și sunase. Dar acolo erau mereu probleme, trebuie cerută altă cheie. Românii ăștia sunt muncitori buni și foarte ascultători. Dacă ar fi fost să se bazeze doar pe danezi, ar avea mare bătaie de cap. Îl angajase pe Andrei, la recomandarea unui alt angajat, un egiptean care-a trăit în România vreo douăzeci de ani. Un om onest cu o inimă mare. Pe deasupra, era căsătorit cu o româncă. Ragnar știa și el româna. O învățase în momentul în care se trezise cu jumătate din distribuitori români. Știind că vor exista multe discuții între ei, trebuia să știe ce gândesc și ce fac. Avusese și multe probleme cu ei. Unii mai aruncau ziarele, revistele. Pe unii îi zbura, pe alții îi ierta.
Peste toate, Ragnar ajunsese un fel de zeu al ziariștilor, cum erau numiți cei ce împărțeau ziare în Aarhus, al doilea oraș ca mărime din Danemarca. Toți se temeau de el. Mulți când își căutau de lucru și auzeau de el, nici nu mai doreau să se angajeze. Ca imigrant, în Danemarca, fără să știi daneza, puteai lucra doar la ziare și în curățenie.
Andrei nu apucase să lucreze la ziare decât de câteva zile. Aseară a fost prima lui noapte singur. Ajunsese acasă pe la ora 8, după o adevărată întrecere cu bicicleta. Atât de mult își visa patul încât nici nu-și dăduse seama când începuse să pedaleze furibund pe pista ce începea să se umple de bicicliști, care se întreceau mai ceva ca la cursele de mașini. Bicicleta lui scârțâia din toate puterile, frâne nu prea avea. Era un soi de inconștiență amestecată cu disperare, în odiseea lui Andrei spre pat. Ajuns în fața blocului, aproape leoarcă, cu ochelarii aburind, Andrei încerca cu disperare să deschidă ușa liftului cu o mână, iar cu cealaltă să țină bicicleta. Nu era un moment
prielnic să facă acest lucru. Din lift, tocmai ieșeau două arăboaice spoite din cap până-n picioare cu un material gri-gălbui, de sus până jos, cu fața însă foarte bonomă și rotundă, mirosind a parfum ieftin. Copiii erau mai multicolori, îmbrăcați după toate modele posibile, cu ghiozdane în spate. Îmi retrag bicicleta cu o mână, cu cealaltă țin ușa liftului deschisă, zâmbind tâmp. Îmi bolborosesc ceva ce sună a bună dimineața, ori în arabă, ori în daneză, ori într-o limbă universală. În astfel de situații, orice ar scoate cineva pe gură, ar fi înțeles în termenii unui bună. Așa e scenariul.
În sfârșit, după o așteptare nesfârșită, o încremenire între două lumi, între două obiecte metalice: bicicleta și liftul, Andrei reuși să pătrundă în spațiul intim al liftului, cu tot cu a sa, foarte gri, țocletă. Trei etaje și totul s-a sfârșit. Își pipăi cheia prin buzunarul gecii. Simțea sudoarea cum i se coboară pe frunte, se simțea încălzit. Un trup cald înconjurat de metal. Ce poate fi mai tainic. Văzuse numărul 3 prin geamul liftului. Deschise ușa. Apoi alta. Își târî bicicleta de pe hol, în așa-zisul living, unde se depozitau toate lucrurile care nu încăpeau în camere. Totul luase sfârșit. Se odihni pe scaunul albastru și spălăcit din bucătărie. Se lăsă puțin pe spate. Își dezbrăcase haina, pulovărul, căciula, fularul, ochelarii. Nu se mai putea mișca, totul amețea în jur. Își căutase țigările și bricheta. Aprinse. Nu putea fuma. O stinse la loc.
Maria sigur încă nu s-a trezit. Oricum nu se poate băga lângă ea în pat așa. Îl aștepta apa, săpunul lichid, prosopul. Îi plăcea mult mozaicul din baie. Era gri spălăcit. Dar îi plăcea mai mult decât simpla gresie de acasă. Acasă – ce nume simplu! gândi Andrei cu emfaza unui puric în căutare de un nou stăpân.
Dulapul său zăcea pe hol, de acolo își luase pijamale noi, spălate de mâinile Mariei. Cum știu femeile astea, câteodată, să ne facă lumea mai frumoasă. Cum știu ele să spele, să frece, să taie ceapă, să facă supă de pui, să dea cu aspiratorul, să înfrumusețeze totul în jurul lor. Doar că Maria făcea toate acestea cu mult efort, cu multe off-uri, cu multe plângeri de dureri de spate, de dureri menstruale ce țineau câte o lună și, în principal, de lene. Așa că Andrei, ocazional, aproape în fiecare zi, ușura munca iubitei sale, mai dând cu aspiratorul, mai făcând câte-o ciorbă, mai mergând la cumpărături, mai ducând gunoiul, mai spălând pe jos, mai făcându-i masaj la tălpi, mai trimițându-i câteva cv-uri pe la firmele de curățenie, mai făcând câte o ședință de psihoterapie etc. Dar toate acestea nu au fost în zadar, la momentul potrivit, atunci când contează cu adevărat, Andrei avu pijamale curate, care miroseau a levănțică și erau spălate (atenție manual) de însăși mâinile iubitei sale. Să nu fim înțeleși greșit, apartamentul avea două băi, una cu cadă, una cu duș, una mică, una mare, una fără mașină de spălat, cealaltă cu. Dar abia se mutaseră din subsolul unei case de arab, unde nu exista mașină de spălat. Subsolul însuși era destinat să fie spălătorie și spațiu de depozitare. Dar nu a fost să fie, a fost amenajat pentru imigranții veniți din Estul Europei în căutare de un acoperiș deasupra capului. Totul la negru și din mărinimia sufletului în căutare de profit!
Așa, duș, uscat, schimbat, periat pe dinți, deschid camera. Maria e întoarsă cu spatele. Ridic plapuma și mă așez lângă ea. O cuprind în brațe. Îi miros părul. Îmi place cum miroase părul ei. Mă cufund în vise aproape erotice. Îi simt căldura corpului ca un cuptor. Mă lipesc de această toropeală aproape paradisiacă. Adorm aproape instantaneu! Mă simt ca-n sânul lui Avraam. Timpul pare nesfârșit. Maria se întoarce mă sărută aproape inconștient. Sânii ei se lipesc de pieptul meu. Le simt căldura. Îi mângâi puțin textura pijamalei. Îi simt sfârcurile aproape întărite. Dar nu reușesc să mișc decât foarte încet mâna ca-ntr-o mângâiere. Adorm așa! Între brațele și sânii Mariei celei adormite. Nu face ea prea multe prin casă, dar când doarme o iubesc din tot sufletul meu.
După primul apel al lui Ragnar, Andrei mai fumă încă o țigară și se gândi că s-a desprins din paradis. Simțea dorul lui Adam după dragostea și căldura a tot înconjurătoare a lui Dumnezeu. Eva s-a trezit. Eva trează nu e aceeași cu Eva dormind în pijamale moi, fără sutien. În drumul ei spre baie, ștergându-se la ochi, Maria mă sărută. Pe frunte, apoi pe buze. Sorb de pe buzele ei toată dulceața de cu noapte a somnului. Îi sărut ochii. Se duce la baie, mă întrebă dinăuntru:
– Drei, când ai venit?
– Pe la opt, am făcut duș, m-am pus puțin lângă și m-o sunat ăsta.
– De ce?
– Pentru niște reclamații. Cred că-i nebun. Nu mai răspund la telefon dimineața.
– Lasă Drei că facem noi cumva. Hai pune-te în pat. Ai făcut cafea?
– Da, e în filtru. Hai, somn ușor!
Andrei se duce oarecum târâș în cameră. Patul din cald devine aproape rece. Se acoperă cu o plapumă, dar simte oarecum dispariția Mariei, ca și cum cineva i-ar fi smuls o coastă, iar acum e nevoit să adoarmă fără ea.
– Hej, it’s Ragnar again. Avem nevoie de ajutorul tău, Andrei. Sunt niște districte ce trebuie făcute. Băieții de la depot au nevoie de tine.
– Da, ok, zise Andrei fără prea multă convingere în voce, oare despre ce putea să fie vorba?
– Ok, Marius vine după tine în jumătate de oră. Fii pregătit!
Și gata de luptă, completă Andrei în gândul lui. Ce e în neregulă cu tipul ăsta?
Atât de agitat că-ți trebuie ție vreo zece minute să te calmezi după ce vorbești cu el. Se ridică deodată-n picioare. Ca la armata pe care n-o făcuse, dar și-o putea imagina acum. Deschide ușa ferm. Dă ochii cu Maria, cealaltă Marie, cea trează. Ochii ei sunt ageri ca de tătăroaică, părul ei e împletit deja, are o cafea în față, buzele-i trag dintr-o țigară, picior peste picior stă pe laptop. Mă întreabă fără să-și arunce privirea, cu coada ochiului, cu vocea suavă:
– Ce e Drei? Ce te-ai trezit așa?
– M-a sunat Ragnar.
– Iar?
– Da, au nevoie de cineva la depot și n-au pe cine. Marius vine să mă ia în juma de oră.
– Bine, Drei, dar ăștia nu se gândesc că trebuie să mai dormi și tu?
– Nu știu, Rie, dar nu cred că durează mult. Hai că mă duc să mă îmbrac.
Când am dat să plec m-am apropiat de Maria și am încercat să o sărut. Fața ei însă nu se desprindea din direcția laptopului și m-a sărutat așa cu colțul gurii. Marius mă aștepta jos.
Iar liftul, de data aceasta, gol. Andrei se îmbrăcă cu hainele de lucru. Nu iar, își spuse în gând. Urcă în mașină, își puse centura de siguranță. Dădu mâna cu Marius, un băiat cam la vreo 30 de ani. Asistent manager de noapte, adică ăla care face cam toată treaba, handy man: repară mașini, biciclete, scutere, duce pachete cu ziare pe districte, te ia de pe nu știu pe unde dacă ți s-o stricat bicicleta, mașina, scuterul, iahtul, elicopterul, naveta spațială sau pur și simplu nu ai cu ce te deplasa. Câteodată te mai ia și din oraș, după o seară cu prietenii că doar, no, e român și el, te înțelege.
– No, Piști, ai cam pus-o azi. Ai 60 de pachete de ejendoame, patru districte, sper că ai mâncat bine.
– Nu prea, abia am ajuns acasă, am băut o cafea, fumat o țigară, duș și o oleacă de somn, mormăi inocent Andrei, nerealizând ce îl așteaptă.
– Nu știu de ce te-o sunat pe tine, Ragnar ăsta e cam tâmpit câteodată. Putea să sune niște băieți mai cu experiență, se plânse Marius făcându-mi cu ochiul. Polonezii ăia doi cu scuter. Aia în două ore fac toată treaba. Și mai puțin.
– Nu știu, o să dureze chiar așa mult? întrebă oarecum disperat Andrei.
Marius nu răspunse, doar îi aruncase o privire compătimitoare. Se vedea clar că Andrei e de pe altă planetă.
