„Dar știu din ce în ce mai bine că singura cunoaștere autentică este cea care se hrănește cu incertitudine, iar singura gândire vie este cea care se menține la temperatura propriei distrugeri.” (Edgar Morin)
Apariția, în anul 2022, la Editura Cartea Românească Educațional, a traducerii în limba română a acestui opus magnum în șase volume care este „Metoda” lui Edgar Morin este, fără doar și poate, nu doar un eveniment editorial, ci un adevărat eveniment cultural. Și asta din mai multe motive.
În primul rând, traducerea face dreptate, pe de o parte, gânditorului francez a cărui operă, ce se întinde din secolul trecut și până astăzi, întemeiază, pentru cunoașterea științifică europeană (și nu numai), conceptul de complexitate. Pe de altă parte, face dreptate publicului cititor român, văduvit până acum de accesul la creația gânditorului francez, cu excepția poate, a lecturii lui în original. Trebuie să recunoaștem, totuși, efortul academicianului Vasile Tonoiu de a familiariza cititorul român cu aspecte ale gândirii lui Edgar Morin prin reliefarea câtorva dintre ideile care configurează această gândire într-o lucrare apărută la Editura IRI, în anul 1997, cu titlul „În căutarea unei paradigme a complexității”.
A edita o lucrare monumentală reprezintă un adevărat gest de curaj în contextul cultural de azi, când se publică, din evidente motive de supraviețuire editorală sau din motive strict comerciale, cărți pe gustul publicului. De altfel, majoritatea cărților științifice ele însele se scriu la nivel de popularizare (i.e am zice în „stil american”) și, dacă privim cu atenție, ele sunt cele care umplu rafurile chiar și ale librăriilor mari. Gestul de curaj nu ne mai miră însă dacă vedem că această colecție este coordonată de Simona Modreanu, profesorul care (între multe altele) făcea dreptate unui alt spirit înalt – al culturii românești și franceze deopotrivă – academicianul Basarab Nicolescu, prin coordonarea unui volum omagial dedicat întemeietorului transdisciplinarității, volum apărut tot în anul 2022, la Editura Junimea. (E vorba de lucrarea Basarab Nicolescu, „Omul cosmodern. L’Homme cosmoderne. The Cosmodern Human”, coordonată de Simona Modreanu și Florent Pasquier).
Nu mai vorbim de efortul intelectual al traducătorilor, profesori de marcă ai Universității ieșene: Iulian Popescu, Petruța Spânu, Alexandru Vlad, efort care vizează atât cantitatea de muncă (șase volume, distribuite între traducători), dar mai ales obligativitatea de a intra într-un sistem de gândire original și de a rezona cu el în scopul acurateții redării lui într-o altă limbă.
Nu în ultimul rând, apariția cărții este un eveniment cultural și prin eleganța grafică a sa ca obiect în sine, eleganță regăsită în calitatea hârtiei, dar și în organizarea aerisită a paginării, aspecte extrem de necesare pentru înlesnirea lecturii unui text care, evident, se citește cu creionul în mână.
Lucrarea beneficiază de o prefață semnată de academicianul Basarab Nicolescu, intitulată „Opera fundamentală a lui Edgar Morin în limba română”, în care sunt trasate, cu obișnuitul spirit de finețe și în același timp de coerență caracteristice savantului român, principalele linii ale gândirii lui Edgar Morin care stau la baza celor șase volume ale „Metodei”: „Natura naturii” (vol. I), „Viața vieții” (vol. II), „Cunoașterea cunoașterii” (vol. III), „Ideile” (vol. IV), „Umanitatea umanității” (vol. V) și „Etica” (vol. VI).
(Foto – https://ecredu.ro/product-tag/edgar-morin/)
Mai puțin cunoscut publicului român datorită lipsei traducerilor în limba română, Edgar Morin este un filozof și sociolog francez a cărui activitate s-a extins aproape de-a lungul unui secol.
Cu o gândire copleșitoare prin puterea de cuprindere și în același timp de pătrundere, de sesizare a relațiilor dintre diversele domenii ale cunoașterii, Edgar Morin face parte din categoria intelectualilor de mare calibru ai culturii europene. Este cel care, obsedat de a gândi lucrurile pînă la capăt, de a răspunde marilor întrebări, a impus conceptul de complexitate, născut pe terenul rupturilor generate, la nivel științific, de teoreia relativității și, mai apoi, la nivelul fizicii cuanitce, de principiul incertitudinii enunțat de Heisenberg (teorii științifice au determinat nașterea unei noi paradigme nu doar în plan științific, ci în cel cultural în ansamblu). Așezându-se împotriva spiritului științific dominant în epocă, opera sa a fost când admirată de unii, când criticată de alții. Doar că autorul ei era conștient de acest lucru, mărturisind: „Judecata celorlalți nu va fi nici ea decisivă. Chiar dacă viziunea mea este fecundă, ea poate fi la fel de bine disprețuită și neînțeleasă, dar și aplaudată și recunoscută.” („Natura naturii”, p. 44)
Încercând să descifrăm profilul spiritual al acestei personalități
care a marcat gândirea secolelor XX și XXI, iar în același timp să dăm la iveală resorturile adânci ale forței interioare care au stat la baza unei creații ce cuprinde aproape 100 de lucrări, descoperim, în Introducerea generală la „Natura naturii” mărturisirea unui om pasionat de cunoaștere la fel cum Meșterul Manole blagian e străbătut de patima creației:
„Nici certitudinea și nici siguranța, ci doar nevoia m-a făcut să continui această lucrare, zi de zi, ani de-a rândul. M-am simțit posedat de aceași necesitate evidentă de transubstanțiere, precum cea a păianjenului care își secretă firul pentru a-și țese pânza. M-am simțit branșat la patrimoniul planetar, animat de religia a ceea ce unește, de respingerea a ceea ce respinge, de o solidaritate infinită; ceea ce Tao numește Spiritul văii ce „primește toate apele care se varsă într-însa.” (ibidem, p. 44)
E vorba mai întâi de o foame de cunoaștere care îl face pe Morin să citească o cantitate enormă de cărți din domenii multiple și diferite (atât din domeniul științific, cât și din cel umanist). În prefața semnată de Basarab Nicolescu, academicianul român povestește că, la o masă rotundă organizată la Sorbona, un prieten îi mărturisea, referindu-se la Edgar Morin: „Acest om mănâncă cunoașterea!” Atare sete intelectuală nu are însă la bază, cum s-ar putea să pară la prima vedere, o cunoaștere de dragul cunoașterii, respectiv o confundare a encicopedismului cu asimilarea informațiilor într-o elaborată lucrare lexicografică. Dimpotrivă.
El pleacă de la trista constatare că în universități, școala cercetării este „o școală a doliului”, în care „o viziune în același timp a lumii și a omului este imposibil de realizat”. („Natura naturii”, p. 29) Această „atomizare generalizată” creată de cunoașterea științifică din epocă este încurajată de hiperspecializarea cercetătorului; acesta trebuie să-și consacre întreaga inteligență pentru a spori „numai un anume tip de cunoștințe. Este integrat într-o echipă specializată, iar, în această expresie, termenul tare este specializată, și nu echipă.” (ibidem, p. 29) Specializat așadar pe fragmente de realitate, cercetătorului îi lipsește perspectiva generală, viziunea de ansamblu, iar cunoștințele „sunt produse nu pentru a fi articulate și gândite, ci pentru a fi capitalizate și utilizate la modul anonim.” (ibidem, p. 29). În acest context, cercetătorului i se refuză dreptul de a răspunde întrebărilor fundamentale (Ce este omul? Ce este lumea?), care sunt expediate filozofiei sau religiei.
Enciclopedismul lui Edgar Morin se naște, așadar, din dorința de a reorienta cercetarea spre a găsi răspunsuri la aceste întrebări, însă nu prin simpla cuprindere a cunoștințelor din diversele domenii ale cunoașterii, cât prin sesizarea legăturilor, a corelațiilor dintre discipline, pentru a recupera coerența care stă la baza lumii. În cuvântul introductiv al volumului „Natura naturii”, Edgar Morin afirmă că nu caută nici cunoașterea generală (care este întotdeauna abstractă și simplificatoare) și nici o teorie unitară (ce reduce întregul univers la o singură formulă logică). El caută o modalitate de a scăpa de „doliul” științific prin încercarea de a găsi o metodă „care să poată articula ceea ce este separat și să unească ceea ce este destrămat”. („Natura naturii”, p. 33). Și, puțin mai jos, apare enunțat cuvântul care va face vogă în cultura contemporană: „Astăzi, datoria noastră istorică este aceea de a găsi o metodă care să detecteze și nu să ascundă legăturile, articulațiile, solidaritățile, implicațiile, imbricările, interdependențele, complexitățile.” (ibidem, p. 33)
Aventura nașterii acestui concept și principalii pași care au dus spre definirea lui este relatată, între altele, în Cuvântul înainte la „Paradigma pierdută: natura umană” (o altă lucrare, tradusă în 2021 în cadrul aceleiași edituri). În Franța această carte apare în 1973, ca un veritabil nucleu ce conține, în nuce, principalele idei dezvoltate mai apoi în „Metoda”, text fundamental elaborat practic de-a lungul întregii vieți (între 1977 și 2004). Acești pași au presupus un drum prin cibernetică, apoi prin biologie (prin citirea textului „Hazard și necesitate” a lui J. Monod, dar și „Logica viului” a lui F. Jacob), prin teoria generală a sistemelor, în speță a auto-organizării. În timpul parcurgerii acestor pași, e semnificativă recunoașterea (în curat spirit al complexității, dar în acealși timp și al transdisciplinarității): „continui să dezînvăț și să reînvăț totul”.
În prefața menționată, Basarab Nicolescu subliniază de asemenea aspectele prin care gândirea lui Ștefan Lupașcu influențează viziunea lui Edgar Morin. Aceasta este îndatorată confratelui său francez de origine română în speță prin conceptul de sistem, ca unitate globală care înlocuiește noțiunea de obiect, sistemul fiind înțeles ca „o unitate globală, o unitas multiplex, organizată de inter-relația între elemente”. Diversitatea există în și prin unitate, iar la baza ei se află principiul antagonismului: „Incluziunea antagonismului în sânul unității complexe se află la baza metodei complexității”. (Basarab Nicolescu, prefața la vol. „Natura naturii”, p. 10)
Paradigma complexității atrage însă după sine regândirea conceptului de cauzalitate. Astfel Edgar Morin vorbește despre o cauzalitate circulară, realizată printr-o buclă recursivă care deschide posibilitatea unei cunoașteri ce reflectează asupra ei însăși. În condițiile în care noile descoperiri din fizică arată că subiectul nu mai poate fi eliminat din observarea obiectului, acest lucru îl determină pe fizician „să reflecteze asupra caracterului cultural și social al științei sale, asupra propriului spirit, să-l facă să-și pună întrebări asupra lui însuși”. („Natura naturii”, p. 37). Această circularitate se salvează din a deveni un cerc vicios tocmai prin carcterul său reflexiv care transformă, afirmă savantul, „cecul vicios” într-un „cerc virtuos” (joc lingvistic plin de substanță): „Cercurile virtuoase devin astfel reflexive și generatoare pentru o gândire complexă.” (ibidem, p. 37)
Sperăm ca rândurile de mai sus să încurajeze cititorul doritor de a descoperi frumusețea unei gândiri care uneori curge mai mult arborescent decât coerent și care poate descuraja dacă textul nu e citit, cum spuneam, cu creionul în mînă. Dar citiorul va trebui să răspundă el însuși eleganței acestui eveniment cultural care este apariția cărții, prin gestul la fel de elegant al încercării de a înțelege, adică de a face dreptate, la rândul său, și autorului, și editurii care i-a tradus opera, ascultând, cu modestie intelectuală, de unul dintre sfaturile așezate cu grijă sub formă de moto, ca atenționare, prin care autorul i se adresează citându-l pe Descartes:
„Aș fi foarte mulțumit dacă cei care doresc să-mi facă obiecții nu s-ar grăbi deloc și ar încerca să înțeleagă mai întâi tot ce am scris, înainte să judece doar o parte: pentru că totul se leagă de tot, iar finalul nu face decât să probeze începutul.”
( Foto – https://www.gettyimages.dk/photos/edgar-morin)
Citește și:
- [O CARTE DE PE RAFT] Danah Zohar și Ian Marshall: Inteligența spirituală, instanța superioară a inteligenței
- [O CARTE DE PE RAFT] Solomon Marcus – „ZECE NEVOI UMANE”
- [O CARTE DE PE RAFT] Jean Grondin, „Despre sensul vieții. Eseu filozofic”
- [O CARTE DE PE RAFT] Roger Scruton – „Despre natura umană”
