Am optsprezece ani și sunt elevă în clasa a XII-a, la Colegiul Național ,,Elena Ghiba Birta”. Ador să călătoresc și să vizionez filme. Îmi place să citesc ocazional și să petrec timp cu prietenele mele. O pasiune recentă este fotografia și în special cea de tip portret. Sunt creștină și deschisă spre a încerca diferite activități înspre a mă descoperi. O caracteristică de a mea, pot spune, că este spontaneitatea. Prezentă în antologiile „reStart 2021”, „reStart 2022” și „reStart 2023”, coordonate de Florin Iaru și Dan Mircea Cipariu și editate de Ioan Matiuț.
Dulce și sărat
Sunt foarte singură. Detest asta. Vreau să simt că fac ceva cu timpul meu și stau trântită pe canapea în fața laptopului, vizionând un serial turcesc. De asta m-am și angajat. La început, eram entuziasmată de ideea de a merge într-un oraș mai mare la universitate, încă și în momentul de față cred că este o idee genială, dar nu pentru
mine. De când am părăsit orășelul în care am locuit toată viața mea, sentimentul de singurătate a crescut treptat. Sunt geloasă pe prietenele mele din copilărie, Shanan și Karen, care, din câte mi-au povestit, s-au adaptat mult mai repede decât mine și au cu cine să petreacă o seară de vineri. Nu mai vorbim așa de des ca înainte, doar ne vedem de sărbători acasă.
Câteodată vreau să intru-n lumea mea și să nu mai fiu nevoită sa o părăsesc.
Un univers, în care toată lumea vrea sa fie ca mine și eu sunt personajul principal. Dar bula dispare imediat ce mă uit pe fereastră și văd ceva ce eu nu am. Prieteni. În jurul orei 8,00, spre sfârșit de săptămână, toată lumea are planuri și se poate observa că furnicile părăsesc universitatea. Grupuri de studenți, cupluri, chiar și profesori. Faptul că, colega mea de cameră are un prieten îngreunează și mai mult situația. Jessica este mai tot timpul plecată și abia dacă am schimbat două vorbe anul acesta. Îmi place să am toată camera doar pentru mine. Nu am avut acest privilegiu la mine acasă. Asta îmi dă avantajul de a face ce vreau. Trec de la dansat, la plâns, după ce fac o pauză de o gustare și iar plâng. Un carusel de emoții. Poate că El știe mai bine de ce a vrut ca viața mea să arate momentan așa. Cea mai bună variantă pentru mine de acum. Așa că îmi accept soarta. Nu am cu cine să merg la un film sau să bârfim după ore.
Mă bucur măcar că nu sunt invizibilă. Mi se mai aruncă câte un ,,Hei” întâmplător când eu nici nu recunosc persoana respectivă. Ce pot să fac? Salut înapoi și s-a terminat deja conversația. Asta s-ar considera a fi o zi victorioasă. Iar, printre ocazionalele de ,,Hei”-uri, recent, s-a readăugat și salutul tău. Avem împreună ora de
Literatură Engleză, la fel ca în fiecare an. Nu pot să cred că a trecut atât de mult timp.
În fiecare zi veneam la cafeneaua din apropierea universității și stăteam cu orele.
Acum, vii doar ocazional. Poate și din cauză că lucrez aici. Orarul este teribil. Mă trezesc la ora șapte. Citesc din Biblie și după, mai lucrez la lucrarea de licență. La 8:50 fix, ies din campus, iar frigul nu ezită să-și facă simțită prezența. Gustul dulce al vântului este cel care îmi dă senzația de toamnă. Obișnuiam să fiu absorbită de tot ce
înseamnă toamnă. Dar, nu mai contează acum, de ce nu pentru că are legătură cu „He-Who-Must-Not-Be-Named”.
Ajung într-un final și mă îndrept direct către camera din spate unde îmi așez geanta pe scaun și îmi iau șorțul. Localul este destul de aglomerat dimineața. Sunt nevoită să mă mișc cu viteza luminii. Nu-mi place. La ora aceasta a zilei sunt cei mai nepoliticoși clienți. Jannet, proprietara, poate confirma. E o femeie foarte înțelegătoare. Am cunoscut-o pe timpul în care veneam aici cu X. Ne înțelegem destul de bine și știe aproximativ tot ce s-a întâmplat în legătură cu X. Simt dintr-o dată cum mă trage cineva de mânecă puternic. Nu mi-aș fi putut imagina cum Jannet are atâta forță. Poate că frecventează un curs de arte marțiale, habar n-am.
De aici poate și obsesia pentru Coreea și anime-uri.
– Ai văzut cine a intrat? Îmi spune Jannet la ureche.
– Nu, cine? o întreb de parcă nu știu răspunsul. L-am văzut deja.
– Masa numărul șapte, tu mergi! Acum! spuse ea ferm.
– De ce eu? Poate să se ducă oricine altcineva.
– Chiar poate să meargă altcineva.
– Mișcă! deja sună ca un ordin.
Realizez că nu am cum să câștig în fața ei. Așa că, mă apropii de masa lui. E singur.
– Hei! spun eu.
– Hei! îmi răspunde.
Wow! Am și uitat cât de albaștri sunt ochii lui. De felul în care apar și dispar gropițele.
Iar ochelarii lui pătrați, pe care nu i-am mai văzut până atunci. Probabil sunt noi. A început să se instaleze o liniște ciudată. Eu mă uit la el. El la mine. Ce se întâmplă acum?
– Um… okay. Aș dori…
– Aa, da. Scuze!
Am și uitat să-l întreb ce dorește să comande! Efectiv am stat încremenită în fața lui timp de câteva secunde fără să spun nimic! Ești la serviciu, ești chelnerița lui… îmi tot repetam în cap.
– Ce ai dori să comanzi? îl întreb eu, ignorând ceea ce se întâmplase.
– O cafea.
– Cum să fie?
– Sărată.
– Poftim?
Citește și: [CRITIC GUEST] Steliana Dalcă: „Dragoste de cartier”
