Dumitru Oprișor, prozator, poet și publicist. Este absolvent al Facultății de Ziaristică, Universitatea Bucureşti. Activează în presa cotidiană timișoreană. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și fondator al publicației on line „Meridianul Timișoara” (www.meridianultimisoara.ro). A colaborat cu articole, versuri și proză scurtă la numeroase publicații, între care „Orizont”, „Luceafărul”, „SLAST”, „Flacăra”, „Renașterea bănățeană”, „Paralela 45”, „Orient Latin”, „Banatul”, „Sintagme literare”, „Tomisul Cultural”, Radio Timișoara, TV Europa Nova, TVR Timișoara etc.
A debutat în volumul colectiv În căutarea timpului prezent, Editura Facla, 1989, și a publicat următoarele volume: Balul rătăciţilor, proză (1994), Ziua Anonimilor, proză (2000); Peste umbra mea, versuri (2001), De pe front mai vin vești triste, proză (2011), Vineri e ziua noastră de plâns, versuri (2013), Prăvălia cu iluzii, proză (2014), Povestiri de pe strada ta, proză (2016), Femeia care te strigă, povestiri (2017). Este tradus, cu poezie, în franceză şi sârbă.
O duminică la noi în Sacer
Dacă atunci intram în parc, să iau parte la concursul de biciclete, nu l-aş mai fi văzut niciodată pe unchiul Tie. El tocmai ieşea în strada principală, care străbate oraşul şi se opreşte, nu departe, la frontieră. Înainta pe trotuarul atât de gol, ca întotdeauna în zi de duminică la vremea prânzului, uitându-se des la ceas. Se ducea la gară şi luase, asta sigur, hotărârea târziu. L-am însoţit până în dreptul bisericii catolice şi, să-l surprind, am pus o frână bruscă la bicicletă, răsucindu-mă într-o jumătate de cerc imaginar. Voiam să-i arăt cât de multe învăţasem în puţinele zile, abia trecute, de când îmi făcuse acest cadou, plus tabla de şah şi mingea de fotbal. Tot drumul nu s-a oprit din mers, a ţinut braţul stâng, grijuliu, pe ghidon.
– Întoarce-te!, mi-a cerut poruncitor, luându-şi mâna de pe bicicletă. Să nu uiţi ce ne-am înţeles! Mi-ai promis ceva, eu cred în tine, domnule scriitor în devenire. Să nu ai, într-o zi, nicio scuză, îţi reamintesc că aştept povestea cu bărbaţi din neamul nostru care au întâlnit femeia nestatornică şi cu fulgerul în priviri. Să nu înfloreşti lucrurile, că atunci întâmplările îşi pierd saftul şi nu mai au niciun rost. Ţine minte că nimic nu învinge adevărul! Te mai îndemn, nici asta să nu uiţi, să ai grijă ce drum îţi alegi în viaţă!
– Când pot să mi-l aleg şi de unde, unchiule Tie? La ce să mă uit, să nu greşesc?
– Vorbim!, a zis, aproape că a ţipat, împingându-şi nervos şapca de marinar pe creştet, de care nu se despărţea decât în somn. Uneori, nici atunci! Sigur era dornic să-i fie uitătura liberă şi să ducă, pentru totdeauna, cât mai mult cu el. Se îndepărtase, încă i se distingea clar silueta impunătoare, deschizătura pasului era aceeaşi, dar, tot înaintând, nu mi-a mai încăput în privire.
De-aproape, când el tocmai intra în gară, clopotul bisericii a bătut pentru ora douăsprezece. Am privit strada, dreaptă, părăsită în plină zi, până în curba din faţa remizei de pompieri. Nu trăiai o ruşine mai mare dacă duminica, la ora douăsprezece, localnic fiind, rătăceai prin oraş. Asta a fost o regulă a germanilor, însuşită, apoi, şi de celelalte naţii. Bunicul patern avea pretenţia ca înainte de a străbate urbea dangătul clopotului de la biserica catolică totul să fie pus pe masă, inclusiv sticla lui de o jumătate de litru cu tărie şi, alături, mereu în acelaşi loc, aliniate ca doi soldaţi care făceau de gardă, vinul roşu. Înainte de a ne aşeza, după ce trăgea scaunul, doar al lui, inevitabil rostea:
– Să nu-l uit, în zi sfântă de duminică, pe bietul Otto.
Un timp, nimeni din familie nu a ştiut cine este acest Otto. Aşezat, un pic nerăbdător, întindea mâna după paharul cel mic, în care îşi turna, umplându-l ochi, răchie. Paharul acesta, la fel şi cel pentru vin, numai el le folosea. Să o scoată din sărite pe buna Rafila, o femeie supusă, căutând-o cu privirea până o găsea, îi vorbea, spre amuzamentul nostru, al copiilor, pe un ton din care îi sugera că aşteaptă de la ea o sugestie :
– O să văd cui îi las moştenire paharele mele!
– Ba, să nu le laşi, când o fi, să le iei cu tine! E drept, nu ţi-ai surpat măsura, însă în neamul nostru, cum ştii prea bine, se bea destul. Unii, să mă ierte Cel de Sus dacă vorbesc cu păcat, până la turbare! Să le iei şi să i le duci Necuratului, să nu se lipească apucătura din neam de vreunul din pruncii ăştia!
Ultima bătaie a clopotului m-a prins din urmă tocmai când intram pe poartă. La masa de sub bolta de viţă-de-vie se aşezaseră, era a doua zi de Sfânta Marie, majoritatea neamurilor. Unchiul Moise, invalid de război, stătea mereu în capătul mesei, să-şi poată întinde şi mişca lesne piciorul din lemn. Întâi el m-a văzut şi m-a întâmpinat, stârnind interesul celorlalţi, care stăteau cu spatele – femeile o ajutau pe mama la bucătărie – cu îndemnul:
– Du-te şi mai dă o tură sau lustruieşte-ţi bicicleta, să nu te plictiseşti, că noi avem ceva de discutat, ca între bărbaţi!
– Nu plec…
– De ce, mă rog?
– Şi eu sunt bărbat!
– Hai, mă! Atunci, să consultăm onorata asistenţă dacă-ţi tolerează prezenţa!
Mi-a luat apărarea unchiul Zaharia, vărul preferat al mamei. El ne ajuta pe toţi, conducea banca din oraş, mereu a fost împăciuitor. Rar se îndemna careva să-l contrazică, nici să-l scoată din limitele sale, fiind de neclintit. Când se pornea, se întâmpla atât de rar să povestească, toţi ştiau că e în apele lui şi, cu cât înainta, se aprindea stăpânit de un firesc acaparator. Unchiul Moise a continuat, fără să-l intereseze că sunt la doi paşi şi-l ascult mai atent decât oricare. Zaharia, de un timp, îl privea mai altfel, arăta cât de dezamăgit este, după expresia feţei parcă nu era acolo, trupul îi sta înclinat mult în stânga, iar bărbia o rezemase pe două degete de la mâna stângă, care începuseră să-i tremure necontrolat.
– Mai bine ţineai sub tăcere amănuntele astea, domnule! Îl privesc numai pe Siminică!
Nici după ce am auzit acest reproş nu am bănuit măcar despre ce ar fi putut să fie vorba. Până când a intervenit cel mai nostim dintre toţi, unchiul Rareş, impiegat de mişcare şi locţiitor de şef de gară, cum se prezenta oricui, la fel de persiflant. El mereu avea o notă de originalitate când ţinea să spună ceva aparte şi niciodată nu vorbea pe ocolite.
– Gata, ce atâta muţenie şi uimire. Nimic neobişnuit, a picat din pat şi din momentul ăla nevastă-sa, nu e prima, nici ultima, dacă nu mai are nevoie de el, nu-l mai bagă în seamă. Asta-i tot. Ne vine rândul la fiecare. Până atunci, hai să ne bucurăm, care poate şi are cu cine, a zis şi a umplut paharele.
Trebuie să spun că după ce a privit roată, de parcă ar fi aşteptat de prea mult timp pe cineva şi nu mai avea răbdare, a făcut un gest surprinzător: a băut pe nerăsuflate ce rămăsese, altfel destul, în sticlă. Unchiul Rareş nu se ferea să afirme, dacă era edificat asupra unui fapt ori a unei situaţii, dând şi nume, că atunci când o să dispună de timp, să nu-l roadă plictiseala, se va ocupa de numărătoarea celor din oraş incapabili să dimensioneze cum se cuvine existenţa. Recunoştea cu lejeritate, uneori devenea trufaş, că ştie ce se spune despre el, cum că nu este sănătos la cap. Mai cu seamă în momentele când susţinea că un bărbat, până la căsătorie, trebuie, obligatoriu, să cunoască un număr,cât de cât, de femei. Încât alegerea făcută să fie, dacă nu a mai bună, cât mai aproape de ceea ce înseamnă, nu o potrivire, ci o simbioză, pentru străbaterea unui drum cu destule obstacole şi lung. Nu îl mâhnea dacă, uneori, nu era ascultat sau tratat cu impertinenţă, se consola că şi-a ales greşit auditoriu. După ce îşi încheia pledoaria, cu care stârnise în rândul femeilor din urbe o anume curiozitate, determinată şi de şarmul lui, apela la un subterfugiu. Decis să nu arate niciun semn de slăbiciune, acum renunţând la vervă, însă la fel de colocvial, privind pe deasupra tuturor, zicea impunător:
– Viaţa nu este poezie, dar are poezia ei. Şi pentru asta, bărbat sau femeie, merită să ducem orice bătălie!
Nu lăsa timp pentru nicio reacţie şi, să nu se retragă cu morgă de răvăşit, ridicat în picioare, îşi scotea de pe cap chipiul de impiegat, se înclina şi rămânea aşa până se aşeza liniştea pe care şi-o dorea. În clipa imediată, drept şi semeţ, acum cu chipiul dus la piept, anunţa mărinimos:
– Mâine, în centrul oraşului, deschid un magazin cum altul nu-i. În clădirea unde – pentru cine ştie istoria oraşului, dacă nu, să o înveţe, la 1879, Ballon Alexandru şi Fiul a înfiinţat primul loc de unde se puteau cumpăra coloniale, vopsele şi spirtoase.
– Mata ce oferi clientelei, poveşti împănate cu baliverne?
– Nu, domnule Vilău, fost notar, în prezent octogenar spornic în descântat nimicul, care a umplut certificatele de naştere la jumătate din locuitorii urbei cu puzderie de greşeli, lăsând de-o parte caligrafia!
– Hai, nu fă de râs chefereul, ai uniforma pe tine, vreau să ştiu în amănunt, că la noapte numai asta fac, calculez, îmi potrivesc banii. Deşi, dacă mă dau mai aproape de tine miroşi, deja, a faliment!
– Eu cultiv clienţi aleşi pe sprânceană, care au miză în viaţă. Vând, domnilor, onoare, bun simţ şi talent. Numai câte zece grame, lesne de înţeles de ce şi de unde atâta puţinătate. Dincolo de ce se vede cu ochiul liber, nevoia este mult mai mare şi oferta noastră, ştim de pe acum, nu o va sluji pe deplin! Să ne salvăm obrazul, doamnelor din urbe, brunetele au prioritate, în ultima zi din fiecare lună – nu şi dacă pică vinerea – le desenăm în palma stângă, pe gratis, iluzii color.
(fragment din romanul în lucru: Strada cu casele albastre)
Citește și:
- [CRITIC GUEST] Diana Maria-Talida: „Înger-Îngerașul se dă bătut și pleacă”
- Vezi mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
