ELA EMILIA IAKAB (n. 05.04.1976, Lugoj) este absolventă a Facultăţii de Litere, Filosofie și Istorie a Universităţii de Vest Timișoara, secţia Română-engleză. A obţinut titlul de Doctor în Filologie în anul 2010, cu o teză asupra operei lui Tudor Arghezi. Este profesor de Limba și literatura română în oraşul natal, la Liceul Teoretic „Coriolan Brediceanu”. A debutat în presa literară cu un eseu critic despre Dostoievski, publicat în revista „Reflex” (2001). A colaborat la revistele: „Orizont”, „Steaua”, „Luceafărul de dimineaţă”, „Arca”, „Argeş”, „Poesis”, „Poezia”, „Familia”, „Reflex”, „Tribuna” „Nord literar”, „Bucovina literară”, „Orizonturi culturale italo-române”, „Marmaţia literară”, „Meridianul Timişoara”, „Portal-MĂIASTRA”, „Carmina balcanica”, „Actualitatea literară”, „Alternanţe” (Germania), Kriton (Spania), „La tribu de Frida” (Spania), publicând articole şi studii despre scriitori clasici şi contemporani, români şi străini, poezii şi traduceri de poezie străină din autori contemporani.
Întreaga ei activitate publicistică a fost distinsă cu Premiul de Excelenţă al Fundaţiei Culturale „Orient Latin” Timişoara, în martie, 2016. Pentru cartea ei de debut, un studiu critic intitulat Deșertăciune și asceză (Timişoara, Editura Eubeea, 2011, Prefaţă, de Iosif Cheie-Pantea, Postfaţă, de Gheorghe Glodeanu), a obţinut Premiul Special pentru cea mai bună lucrare de argheziologie, conferit în cadrul Festivalului Internaţional „Tudor Arghezi”, ediţia 2012. În 2017, şi-a publicat cel dintâi volum de versuri, ediţie bilingvă, româno-italiană, Cartea lui Athanasios/Il libro di Athanasios (Cluj-Napoca, Editura Grinta), centrat pe biografia spirituală a unui eremit, bine primit de critici literari şi de cititori, premiat de trei ori în cursul anului 2018: Premiul Festivalului Internaţional de Poezie Sighetu Marmaţiei, Menţiune de Merit în cadrul Premiului Internaţional de Poezie „Salvatore Quasimodo”, Rocca Imperiale, Italia, Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Arad. Cea mai recentă carte a sa, Poemele de la Aehtris (Timişoara, Editura Eurostampa, 2020), a obţinut Menţiunea de Merit „Sigiliul lui Dante”, conferită de Societatea „Dante Aligheri” din oraşul italian La Spezia, în luna noiembrie a anului 2020.
Numai din aura mea
Fără sfârşit era tăcerea
în cer
şi pe culmea muntelui.
La poarta răsăriteană
a templului, seminţii întregi
aşteptau să vindec
mame, copii, regi,
vraci, astrologi.
Numai din aura mea
ţâşneau păsări
cu aripi nomade,
spulberând,
puţin câte puţin,
noianul de cercuri diafane.
De şapte ori a dezlegat
firavul taumaturg
nodul morţii mele
şi mi-a plăsmuit
o altă, şi o altă, şi o altă aură.
Fără sfârşit era tăcerea
în cer
şi pe culmea muntelui.
Intrarea secretă
Pecetluit de semne ciudate,
altarul ridicat de taumaturg
în culmea sacră a muntelui
era intrarea secretă
în arhitectura cosmică.
Cu lumi vizibile şi invizibile.
Învăţasem semnele.
Le desenam în focul pietrelor
cu ochii închişi.
Le contemplam în tăcere,
ca şi cum viaţa mea
ar fi fost, pentru totdeauna,
legată de frumuseţea lor
inaccesibilă.
Dar sunetele,
sunetele aurorei boreale,
sunetele pământului rotitor,
sunetele apelor străbătute
de soarele şi luna
care nu răsar şi nu apun,
erau fiinţă din fiinţa lui.
Şi numai Zeul
ar fi putut
să le dăruiască
unui alt pământean.
Punctul originar
De un albastru necunoscut
pământenilor era mantia lui.
Nu semăna cu pietrele lazuli,
cu luminile boreale,
cu stelele Orionului.
Făptura lui întreagă
era o învolburare de aripi
şi văluri, dansând în ritmul celest.
Vedea prin apele de sus,
în nesfârșire,
cum trece arhitectura cosmică,
într-o mereu altă curgere,
spre punctul originar.
Sfera de argint
Bolborosea imnuri
numai de el ştiute.
Foc lunar ţâşnea din stânca lui,
orientată spre miazănoapte.
În ritmul muzicii din sine,
urca şi cobora muntele,
rostogolind sfera de argint,
cu toată forţa trupului său.
Poate despărţea
memoria sinelui,
de memoria lumii.
Poate se purifica de tot
întunericul vieţii pe pământ.
Poate îşi amintea
cea mai veche
ştiinţă a spiritului
omenesc.
Spirala
Taumaturgul era alesul
care nu putea alege
pe cine să vindece,
pe cine să învie.
Asculta glasul înfricoşător al Zeului.
Venea întotdeauna,
după a şaptea lună plină.
Lumină fluidă trecea
prin mâinile lui
în trupuri încremenite
pe treptele de la intrarea
în templu.
Spirala înfăşurată
de mâinile divinităţii
pe axul vieţii lui,
se rotea din ce în ce
mai stins.
Devenea spectrală.
În timp ce mame,
copii, bătrâni,
îşi dansau extatic
învierea.
Citește și:
[CRITIC GUEST] Carina Nițulescu: „Despre moartea centaurilor”
