Henrieta Mihaela Artimon s-a născut în Lipova, județul Arad. A absolvit Facultatea de Medicină „Victor Papilian” din Sibiu (1996) și este medic psihiatru. A obținut doctoratul în psihologie medicală (Universitatea de Medicină și Farmacie București), cu o teză de psihosomatică. A publicat poezie și eseu în revistele „Euphorion”, „Hyperion” și „Feedback”. A debutat editorial în anul 2004, cu volumul de poezie Moartea frumoasă (a obținut premiul Editurii Axa la concursul de poezie „Porni Luceafărul…”, ediția a XXI-a, Botoșani, 2003), iar la editura Vinea publică în 2022 Miresele lui Sigmund.
Numinosum
de ceva vreme bântuie un fel de ființă a nopții
un hermafrodit care vine și pleacă
apoi un suflet care rămâne captiv
într-o ilustrată, lovindu-se de acoperișurile
înclinate și roșii
de strălucitoarele turnuri
spre dimineață, când și sufletul tău se smulge
ca o coastă din tine
și se îngroapă în această priveliște
făcută din detalii aproape identice, sfâșietoare
aici, pe unde îți duci trupul în brațe
înconjurând umbrele prelinse pe ziduri
și înveți firesc prima moarte
în lumina orbitoare
în vreme ce îți amintești
cum Carl Gustav, pe patul morții mereu amânate
își imagina sărmanele cutiuțe, simțindu-le
gustul de tencuială și var
în timp ce noaptea privea afară
în realitate
nici lui nu îi sosise timpul
te cufunzi în această priveliște care dispare
și privirea ți se prăbușește în golul rămas
și apoi se retrage
prin ferestrele dese ale ultimei străzi
ale celei mai înalte clădiri
dincolo, în realitate.
Zăpadă fierbinte pentru tălpile tale
la minus două grade
în albul umed al străzii
în albul apos al câmpului pustiu
în aprilie ninge și ninge
autobuze întârziate ne transportă aproape
prin ferestre se văd
oameni ascunzându-și capul în poala copiilor
și lunecoasa mișcare dintre masă și pat
nu, sângele nu se lasă robit, ci el înrobește
cu dureroase scurgeri
cu răni mici și ascunse
lumea se uită la filme comerciale, apoi adoarme
să dormi și tu, mult, nesfârșit
în timp ce safirul împrăștie lumina difuză
a celor zece sefirot-uri undeva sub zăpadă
într-un loc care frige
și unde prin somn ajungând te descalți
și începi să dansezi pe zăpada fierbinte
din ce în ce mai fierbinte, pe când
în jurul tău lumina rămâne verde
ca o frunză îngropată-n zăpadă
și rece
spre berggasse 19
spre berggasse 19 am plecat într-o după-amiază de iunie
în ziua-n care-am rămas goală
fără nici un mecanism de apărare
sub pleoapele fardate sclipitor
de la ferestre, alfred și carl gustav îmi fac semne cu mâna
nu pot să mă opresc
alerg
strada nesfârșită e plină de afișe, de strigăte
vinovăție, refulare, altruism, formare de reacție, identificare
cu agresorul, proiecție, dragoste, ură, deplasarea afectului
frică, frică, frică
apoi
nimic din toate astea
bănuți galbeni țâșnind din fântâna narcisică
salbe de aur la glezne
și rochia de mătase roz transpirată
orașul pe care trebuie să-l părăsești până la noapte
sirenele urlând sub trotuare
șuvoaie de buze, de ochi
de trupuri
pe jumătate goale
lenjeria din vitrine așteaptă
cumpărătoare sfioase, ca odinioară
în paradisul femeilor
pe strada din centru
peste umerii goi ai bărbaţilor
plutesc fluturi uriaşi de madagascar.
sala de așteptare
în sala de așteptare îți dai seama că ești născută în zodia cancerului
sau a racului pe care-l ții în poală
ca pe un nou-născut
o rază de soare duce praful prin gaura cheii
până la biroul lui din lemn prețios
îngerul Berthei veghează în ușă
atâtea lucruri înțelegi
în sala de așteptare
în timp ce lipești bijuterii
hand made
pe crusta roșiatică
în câțiva ani boala ta strălucește ca diamantele.
mirese cu șosete scurte
de două ori pe săptămână
le întâlnesc aici
stau cuminți în sala de așteptare, visează
cu ochii deschiși praful alb imaculat în cutii cilindrice
șiruri nesfârșite ca în serigrafiile lui warhol
își refac machiajul de parcă
ar urma o altă ședință de fotografie
alb-negru
mirese cu șosete scurte în pantofii înalți
vor afla din nou că dac-ai început prost n-ai cum
s-o sfârșești bine
vor înțelege și vor visa mai departe
praful alb și îngerul morții
în sala de așteptare virginia se cufundă în apă
ca într-un câmp înflorit la amiază
marilyn continuă să zâmbească
în poșeta ei strălucesc barbituricele
cele mai bune prietene ale unei fete
până în ziua din urmă
sylvia își amintește de tăticul cel rău
iar și iar
vor afla din nou că dac-ai început prost
n-ai cum s-o sfârșești bine
clipele de nesuportat le vor strânge din nou
ca o mulțime furioasă
vor călca peste ele
daddy, daddy
praful alb ca zăpada
se așterne peste trupurile fiicelor îndoliate
peste trupurile lor înghețate
singurătatea seceră în sala de așteptare
mâini și picioare.
între noi doi se naște o ființă
am visat azi-noapte cum priveai
de foarte de sus
psihodrama în care jucam
dar și eu priveam împreună cu tine
deja știm amândoi
sunt, într-un fel, un subiect compromis
știu usturimea pielii când dezlipesc rochia de pe ea
și știu ce-o să spui
știința scrie cu litere de oțel
inoxidabil
despre gânduri și vise
teoreme cognitiv-comportamentale ca firmamentele
lucioase, albe, inoxidabile
între noi doi se naște cu toate acestea
o făptură
pe jumătate om
cu toate că afară se aude think positive
și oamenii fac sport și se râde în hohote
într-o mahmureală vioaie, semeață
iar eu când plec de aici mă bucur să fiu
pentru o vreme cu ei.
Citește și:
- [CARTEA SĂPTĂMÂNII] Henrieta Mihaela Artimon: „Miresele lui Sigmund”
- mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
