Ioana Lavinia este elevă în clasa a X-a la Colegiul Naţional Pedagogic „Carmen Sylva” din Timişoara. În timpul liber scrie poezie, citește mult, se implică în diferite activităţi culturale, face voluntariat la F-SIDES Cineclub şi coordonează proiectul Feminist Thoughts. A publicat texte în O Mie de Semne, Note de subsol, Planeta Babel, Revista Cutra, Critic Arad. Participă la cenaclul Comunei 30. A participat la Festivalul Naţional de Poezie „Gellu Naum”, unde în ediția din 2023 a câștigat Marele Premiu Apolodor.
baloane
deasupra noastră stau lucrurile care ne fac fericiţi
împachetate în cele mai subţiri plase
vulnerabilitatea noastră e acolo
şi ne e frică,
suntem locurile
hipersensibile
în care intrăm de fiecare dată cu ruşine
şi plângem când ne amintim
că trebuie să ne întoarcem
suntem cei mai normali oameni,
facem curăţenie cel puţin o dată pe săptămână
şi ne facem timp pentru frică, ne îmbrăţişăm
creierele, le lăsăm să alerge măcar o zi,
atunci când nu ne vede nimeni,
nu ne îngrijorăm când e întuneric
şi nu avem nicio idee când vor veni înapoi;
câteodată
ne întoarcem la lucrurile îngrămădite între noi,
le protejăm cu hăinuţe de candoare
şi le dăm mărunţişuri cu care
să îşi cumpere inimi,
fugim spre bucătăriile
îmbibate în zile de naştere şi torturi
fără să ne uităm în urmă.
poate ar trebui
să ne strângem mai tare sensibilitatea de mână,
aici nu avem măşti de protecţie
împotriva realismului suprasaturat,
doar baloane aproape dezumflate care se ţin
de aburi.
rezistenţă
Lucrurile obişnuite
se sugrumă de bunăvoie, te
cuprind ca o mamă care îşi îmbrăţişează
păpuşa în cel mai obscur colţ
înainte să o rupă.
ne desfacem pacheţelele de primăvară
în parcuri aproape de blocurile
unde locuiesc numai oameni mici
cu entuziasmul unor cuvinte micşorate
de un exces de rezistenţă
atenţie! nimeni nu o să îşi accepte
corpul aşa cum e şi
toate imaginile vă pot afecta emoţional
pe termen nelimitat. terapia
nu funcţionează. nu ne asumăm
răspunderea pentru efectele negative.
corpul meu
un simptom precis
care nu vrea să dispară,
desprinderea
ce se încăpăţânează să pulseze
undeva, la capătul
singurei jumătăţi de utopie
pe care o voi avea vreodată;
singurătatea mea e cancerul
care pluteşte uşor şi îmi dă mereu ceva
de care să mă sprijin.
Ţine-mă în braţe, am multe lucruri pentru care ar trebui să îmi pară rău.
Stau mereu cu spatele, fragilitatea pulsează mai încet la capătul lucrurilor
pe care trebuie să le învăţ din nou fără tine. Ai grijă şi îţi promit că o să mă descurc,
ambiţia mea nu a fost imposibilă degeaba,
chiar dacă nu ştiu de unde a pornit. Mă întorc la fetiţa care îşi lipeşte
degetele de chiuveta din baie,
o voi ţine de mână şi articulaţiile ei o să se prelingă pe prosopul ud, plin de păr
proaspăt tuns. O să îi spun că e cea mai dulce
singurătate din lume.
Aruncă-mi bucăţile de apropiere pe care o să îmi pun capul în fiecare seară,
o să aud fiecare cuvânt ca şi cum aş fi lângă tine. O să fiu din nou copilul
care vedea avioane prăbuşindu-se în dulceaţa pungilor de ciocolată, de o sensibilitate
exagerată, staţia de tramvai prea aproape de lucrurile pe care nu ai apucat să le faci.
Distanţa dintre noi e vulnerabilă, o să ne facă să râdem şi o să se desprindă.
Vulnerabilitatea are un miros anume. Îmi e frică.
Merg prea repede. Tremur exagerat. Îmi pun întrebări penibile.
Care e superputerea ta. Alerg şi mă îndepărtez uşor, nimeni nu o să ştie că am fost aici,
libertatea e un gaz îmbuteliat la cea mai mică presiune.
Uneori o să mă gândesc că am plecat prea departe şi o să îmi pară rău. Nimeni nu îţi spune
că e târziu să îţi flagelezi umanitatea atunci când deja nu poţi să o faci să plece.
O să îmi spui că trebuie să vin acasă. Eu o să spun că îmi e bine şi tu
o să mă crezi. O să îţi rupi o bucată mică de fericire
şi o să mă întrebi când mă întorc. Nu o să ştiu ce să spun. O să tac. O să taci.
Îţi promit că o să fim bine
O să mă pierd accidental în cele mai mărunte lucruri şi o să irosesc oameni
şi călduri de care o să am nevoie mai târziu. Nu e vina ta, am învăţat că sensibilitatea
nu are loc printre eşecuri şi lucruri care nu se văd. Nu o să
salvez lumea, doar o parte nesemnificativă şi poate nici măcar atât
şi o să îmi fie de ajuns.
Ţine-mă în braţe, am multe lucruri pentru care ar trebui să îmi pară rău,
o să alerg mai departe şi o să mă opresc la următoarea
staţie la care luminile pulsează tot mai repede şi
cu tot mai multă răbdare.
Alexandrei Pancu
de sus viaţa se vede altfel
fericirea înseamnă băiatul
cu braţele pline de chipsuri
ieşind din benzinărie
lifturile prost luminate
în care am căzut în genunchi
după ce am râs
şi m-am simţit prost
când prietena mea suspectă de apendicită
a avut cea mai proastă noapte din viaţa ei
vena ei spartă şi sângele
asistenta care a tras perfuzia
ca un plasture pe care uiţi că l-ai lipit
rezerva de pe ultimul coridor al spitalului
unde nu ajungea nici lumina neoanelor de la recepţie
cea mai absurdă stare de bine
atunci când nu ştii dacă să te bucuri
că îţi dau lacrimile şi cineva stinge lumina
poezia se ghidează după
plutirea uşoară deasupra pământului
şi cuvintele muşcate febril
de care ne îndepărtăm prudent
suntem ultimii oameni
izolaţi într-un avion albastru-deschis
care se prăbuşeşte de atâtea ori
şi nu ne mai e frică,
aici sensibilitatea se aşază
ca un copil pe un scaun de spital
care îşi leagănă frica în cea mai mare linişte
vulnerabilitatea e un apartament gol
cu pereţii strâmbi
de unde plecăm cu singurătate şi ne întoarcem
cu ea mărunţită în fugă
la marginea liniştii
o să ne întindem braţele
şi o să strângem
cuvintele
până când vor fi doar
cutii
care tremură
emoţionate.
nu-ţi face griji,
nu ne vede nimeni printre
dispariţii grăbite & explozii infime
o să fim doar puncte mici
pulsând la capătul lumii
suntem un bulgăre de zăpadă maro
pe care îl strângem tot mai tare cu cât
luminile strălucesc mai puţin.
Citește și: [CRITIC GUEST] Trei poeme de Ioana Lavinia
