Ioana Madi Dumitrescu, Doctor în Filologie și profesor de Limba și Literatura Română, a avut mereu căutări în zona spirituală și a descoperit, acum cincisprezece ani, șamanismul. A ajuns practicant șamanic, instructor de șamanism, facilitator de constelații familiale, consilier de dezvoltare personală și formator. Este autoarea cărților O viziune șamanică asupra vieții și Jocul de-a viața călare pe unicorn.
Noul ei volum, Hexagonul 9, care va fi lansat în luna martie la Arad, vorbește despre parcursul ei în depășirea unor momente dificile în viață și în acceptarea căii și misiunii personale. O femeie se trezește captivă în carapacea unei broaște țestoase și constată că se simte foarte bine înăuntru. Nu are nici o motivație reală să iasă. Hexagoanele trasate pe carapace sunt luminate rând pe rând de un fascicul multicolor iar ea revede, în fiecare dintre ele, momente din viață și înțelege felul în care au influențat-o. O carte cu de toate: cu râs, cu plâns, cu întrebări existențiale, cu băute la Vama Veche, cu povești și rock, cu un amalgam de emoții, de gânduri și de decizii, care constituie, de fapt, viața. Un jurnal al unor ani de descoperire de sine, de acceptare a drumului de practicant șamanic.
„Cartea asta s-a născut sub privirile unor suflete iubitoare de cuvinte. S-a scris, s-a plâns și s-a râs, s-a șters și s-a rescris până a devenit un Hexagon. An de an s-a transformat, până când fluturele și-a dat voie să-și întindă aripile. Așa a prins suflu jurnalul șamanic al Ioanei. Îmbină trăirile lumești cu cele transpersonale, iubirile și pierderile dintr-o viață de om. Stilul confesiv aproape romanesc deschide hubloul către vintrele universale ale frământări. O femeie care-și asuma dezgolirea și arderea interioară, pe drumul ei de descoperire a misiunii proprii. O lecție printre fiecare dintre noi.” (Ioana Bostan)
„În toate felurile, în toate formele și în toate timpurile, această carte este, fără nici un dubiu, despre iubire.” (Ines Raluca Dumitriu)
***
Stau în carapace și casc gura pe pereți. Am vrut să scriu, dar nu am idei. Mă întreb care e misiunea mea, drumul meu, ce trebuie să fac în viața asta. Și nu am nici un răpuns. Am vrut să fac atât de multe lucruri și toate m-ar fi împlinit într-un fel. Am vrut să plec la mănăstire, să devin instructor de karate, să particip la concursuri de dansuri de societate sau să devin cântăreață rock, mi-am imaginat cum ar fi să public romane sau cărți de critică literară. A, da, la optsprezece ani îmi trecea prin minte să mă fac ghid turistic sau să fiu cabanieră în Făgărași. Ca să nu mai spun că am dat de două ori admitere la teatru și am picat cu succes. Pentru păcatele mele am ajuns profesor, nu de pian, ca Gavrilescu, ci de română. Mă întreb dacă aș fi făcut altceva, dacă aș fi fost mai fericită, mai împlinită. Îmi vine să zic că nu cred, pentru că orice aș fi făcut m-aș fi plictisit la un moment dat.
Nu-mi place rutina. Nu știu de unde am moștenit asta, poate de la tata, îmi trece repede prin minte, dar nu mi-a plăcut niciodată să fac același lucru în mod repetitiv. Mă plictisesc să termin orice. Sunt foarte bună la începuturi. Am o grămadă de idei, atât de multe încât trebuie să le notez, că mi se învălmășesc în cap și le pierd pe traseu. Pot vizualiza tot felul de planuri, de cum ar fi să. Dar, când să le pun în aplicare, mă lasă entuziasmul. Uneori chiar le încep, le duc un timp, după care mi se pare că rezultatele nu vin așa de repede cum m-aș fi așteptat și o las mai moale sau chiar renunț. Alteori nici nu încep, ori din lipsă de încredere, ori pentru că nu vreau să-mi bat capul. Ba chiar am ajuns la faza la care îmi place să cred că aș putea să stau toată viața într-un hamac, pe malul mării și doar să mă bucur de liniște și de priveliște. Ceea ce sigur nu-i așa, că mi-ar mai trăsni mie prin cap să fac nu știu ce, m-aș entuziasma, apoi aș face sau nu, depinde.
Oare pentru toată lumea e așa sau numai eu sunt defectă? Mă bușește râsul.
– Da, evident, totul e despre ea, se aude Vocea nr.1.
– Păi despre cine? râd în patul de o persoană. Că sunt numai eu aici, despre cine pana mea să fie?
– Despre tine, evident, mă încurajează Vocea nr.2.
– Așa, încurajează-mă în prostiile mele, râd și de ea sau cu ea.
– Ei, vezi, ea râde și noi ne stresăm, aud iar Vocea nr.1.
– Tu te stresezi, îi răspunde Vocea nr.2.
– Da, chiar, intervin, tu de ce nu vorbești niciodată direct cu mine, mă adresez Vocii nr.1.
– Pentru că nu mă asculți, se stropșește.
– Păi cum nu te ascult, iată că îți și răspund, nu vreau s-o supăr prea tare.
– Te faci că asculți, dar nu asculți. Dacă ai asculta ai ieși din carapacea asta și ți-ai vedea de viață, te-ai duce liniștită la serviciu, ți-ai crește copilul, ai mulțumi mamei care te ajută, ai fi liniștită.
– Hm, meditez. Păi nu-i chiar așa de simplu, că nu mă lasă Vocea nr.2, râd de se zguduie patul. Dar asta nu înseamnă că nu fac toate astea și chiar le fac cu drag. Mai ales să-mi cresc copilul.
– Da chiar așa, ce te iei de ea degeaba, se stropșește acum Vocea nr.2.
– Așa, acum ia-te de mine, e nervoasă Vocea nr.1.
– Măi, ia terminați, ce-ar fi să facem o convenție? Înțeleg ideea. Vreți să mă ajutați, fiecare în felul vostru. Și mai înțeleg că sunteți un fel de voci ale conștiinței mele sau ce-o mai fi. O să încerc să ajung pe calea de mijloc, cum zicea Buddha: o să-mi fac și datoria, cum insistă Vocea nr.1 și o să caut să aflu și ce vrea sufletul meu și cum sunt eu cu adevărat, cum insinuează Vocea nr.2, e bine așa?
– Na, vezi, ți-am zis că dacă o lași în pace o să se prindă ea până la urmă, triumfează Vocea nr.2.
– Numai să-i și iasă, se mai înmoaie Vocea nr.1.
– O să vedem, fac tot ce pot, bine? Acum vreau un pic de liniște, chiar încerc să-mi dau seama ce mi-ar plăcea și ce m-ar face fericită.
Se lasă liniște.
Chiar așa, ce mă face fericită? Ce-o fi și cu fericirea asta. Lucrurile mici, îl aud pe Radu. Ei, tu să taci, că te-ai scos, ce să zic. Bucură-te de viață! Da tu ai făcut asta? Ai fugit ca un laș, na, foarte profund, ce să zic. Mă cert singură, îmi dau seama și mă bușește rîsul iar. Bine că nu mai plâng, e și ăsta un progres.
Mă face fericită să fiu mamă, dar asta nu am voie să mai pun nu că pe primul loc, ci pe singurul. Ruxy trebuie să-și urmeze drumul ei și, chiar dacă mi-e frică, trebuie să o las să zboare. Deja m-am mai acomodat cu ideea. Chiar, oare e vreo mamă care să nu se teamă deloc, niciodată? Eu n-am văzut. Unele se tem mai mult, altele mai puțin, unele mai pe față, altele mai pe ascuns. Eu am simțit frica pentru prima dată când am rămas însărcinată. Înainte de asta nu prea îmi era frică de nimic. Nu, nici de moarte, în caz că v-a trecut asta prin minte. Lasă că eram cât pe ce să-mi tai venele, dar nici în restul vieții mele nu m-am temut. Cumva am avut absolut întotdeauna siguranța, undeva foarte profund în mine, că dincolo de planul ăsta fizic mai e ceva. De la visul ăla de la șaptesprezece ani mi-a fost foarte clar că dincolo voi fi în acea lumină sau nor sau energie, că nu știu exact cum s-o numesc, pe care am regăsit-o cu ceanunpa, cu toba și tot așa, așa că nu am frica asta. Dar, de când am aflat că sunt însărcinată, am simțit cum e să-ți fie frică nu pentru tine, ci pentru altcineva. M-am rugat mult, am stat aproape numai în casă pentru că era pericol să pierd sarcina, apoi să nasc prematur. N-am fumat, nu mi-am făcut cine știe ce pofte, nici n-am prea avut, am mâncat cât mai natural, curat, fără chimicale, nu m-am îngrășat prea mult, cu alte cuvinte am făcut tot ce ținea de mine ca să fie bine. Și am fost recunoscătoare pentru miracolul vieții care s-a zămislit în mine, care mi-a umplut și îmi umple fiecare clipă.
Da, bun și acum să găsesc altceva, ca să nu o încarc pe ea, să o las să-și deschidă aripile și să zboare spre viața ei. Horror, sincer. Dar trebuie să fac și asta. Sau, mai bine zis, am mai tot lucrat cu mine pe tema asta și e tot mai bine. Doar că trebuie să pun ceva în loc și nu prea știu exact ce.
Toată viața am crezut că un bărbat mă va face fericită. Cum zice frate-miu, prințul pe cal alb. Cam așa ceva, are dreptate. Am visat toată copilăria și adolescența la prinți în diferite forme. Numai că s-a dovedit că toți erau ca Gheorghe, din Rapunzel, râd iar. După ce m-am convins că nu sunt prinți din ăia cum visam eu, am trecut la alt tipar: Frumoasa și bestia. Vorba lui Radu, să stabilim cine e frumoasa și cine bestia. Deci îmi curg lacrimi de rîs. Am zis eu în mintea mea genială: lasă, dacă eu voi vedea latura frumoasă a omului, dacă îi voi arăta iubire, dacă îl voi înțelege, va ieși la lumină prințul. Da, fix un căcat. Cu mac. Nu a ieșit nimic, nici un prinț.
Am înțeles de curând că nimeni nu e obligat să îmi umple mie golurile, să-mi rezolve traumele și suferințele, să îmi aducă iubirea și bucuria pe care nu le-am primit de la părinți, bunici. Buuun. Sunt de acord. Tocmai de asta stau în fucking broasca asta gigant și mă tot analizez pe mine. Scuze, Gida, nu te-am înjurat pe tine, ci situația. Nu primesc nici un răspuns, broasca nu are nici o reacție. Nici măcar vocea aia îndepărată și înțeleaptă nu o aud. Ei, probabil că încă nu am ajuns la nivelul ăla, mă autoironizez. Și nici nu caut să-mi repar toate alea ca să îmi găsesc pe cineva. Ci doar zic așa ca să am o scuză că nu deschid poarta către relații. Toată viața am fost într-o relație sau am ieșit dintr-o relație, parcă așa zice personajul din Mănâncă, roagă-te, iubește. Ce mi-a plăcut cartea aia! Și filmul, cu Julia Roberts. Genial. M-am regăsit în multe dintre experiențele ei. Inclusiv statul în ashram, de câte ori n-am spus că aș vrea să merg în unul? Și șamanul din Bali, ce să mai zic, pe sufletul meu. Ei, dar Felipe! Ei, Feeelipeee! Râd și râd. Se scutură patul și carapacea și tot. Poate mă expulsează Gida până la urmă. Dar nu de vreo rugăciune pioasă la Dumnezeu sau de vreo înțelepciune ultimă care să mă facă să fiu demnă să ies în lume. Să zică: da ia mai termină, fa, cu prostiile tale, ptiu! Și gata, mă și văd aruncată în stradă. Ia să mă liniștesc un pic.
Deci, să recapitulăm: ce mă face fericită? O p… hahahaha.
Nu fa, nu aia!
Doamne, vorbesc singură chiar și fără ajutorul vocilor. Asta dacă nu cumva, de fapt, totul e în capul meu și am înnebunit definitiv și complet.
Nu, stai, altceva, dacă totul e în capul meu și broasca e doar o metaforă ca să mă prind și hexagoanele alea seamănă cu circumvoluțiunile creierului.
Ei, lasă, mă mai gândesc la asta, deocamdată e bine să fiu într-o broască, îmi convine metafora asta.
Deci, fa, concetrează-te, mă cert cu timbrul Vocii nr.1.
Ce mă face fericită?
Nu mă duc să bat toba, nici măcar cu tot cu carapace pentru că mi-e prea lene. Doar stau așa în patul de fier forjat și închid ochii. Respir profund, îmi acordez repirația cu cea a broaștei. Mă liniștesc.
Parcă sesizez, chiar și cu pleoapele trase bine, ca niște obloane, peste ochi, cum fasciculul de lumină se joacă pe hexagoane. Întredeschid hublourile ochilor și urmăresc. Fasciculul se fixează și pe unul dintre hexagoane apare o femeie cu o tobă în mână. O văd din spate, cum ține toba într-o mână și pare că vorbește multor oameni, parcă zăresc în fața ei un fel de mulțime. Nu e neapărat o conferință pentru că, în jurul ei, se văd copaci. E un fel de poiană, parcă aș zice că este și o casă pe undeva și oamenii stau în iarbă și ascultă ce le zice ea. Sunt destul de mulți. Mă apropii, are părul lung, nu chiar până la brâu, dar îi trece bine de umeri, ondulat și grizonat. Simt în ea un soi de liniște, de bucurie interioară și de siguranță. Îi văd profilul și simt un fel de familiaritate cu femeia asta. Mă apropii mai mult. Mă uit la gesturi, o văd cumva dintr-o parte, nu chiar din față. Sunt eu! Da, eu sunt, cam pe la cincizeci și ceva de ani, poate șaizeci. Da, mai degrabă pe la șaizeci. Oamenii mă privesc cu încredere și drag, poate chiar cu un fel de admirație, dar mai ales cu siguranța că ce le spun e autentic și de ajutor. E o stare foarte frumoasă în toți cei prezenți. Mă percep mulțumită de mine, împăcată, sigură pe ceea ce sunt și ce fac.
Mi-au mai zis unele persoane că mă văd bătând toba pentru oameni, îmi aduc aminte în patul de fier. Și chiar asta fac, îmi zic, nu e așa o noutate. Da, dar femeia asta care voi fi, are altă stare, de liniște și de împăcare. Și cred că asta le transmite și celor care o ascultă. Mă bucură asta, mă gândesc, măcar la vârsta aia să am starea asta. Nu mai e chiar așa de mult până atunci. Dar ca să am starea aia, trebuie să ajung la ea, că doar n-o să vină peste noapte. Asta și fac, de asta caut acum răspunsuri, înțelegeri, de asta lucrez atât de mult cu mine, ca să ajung la starea asta.
(fragment din noul volum Hexagonul 9, Editura PIM)
Mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST AICI
