DE PE MALURILE MEDWAY-ULUI, PE CELE ALE SOMEȘULUI | DE LA CHATHAM, LA CLUJ, VIA ARAD (1)
1. „Cluju’ nost’ – oraș frumos / Meri’ cu trenu’, vii pe jos!…”
…Acestea sunt primele versuri popular-locale pe care le-am învățat în fragedă pruncie (nu cred să fi avut mai mult de trei ani)… și pe care mi le-am reamintit instantaneu, în clipa când – coborând Dealul Feleacului – am dat cu ochii de leagănul existenței mele… În treacăt fie spus, tot cam atunci, un coleg de serviciu al lui maică-mea (d-l Szabo) m-a învățat și prima poezioară (porcoasă!) în ungurește… Sic!… După aprox. 10 ani de absență efectivă… Două chestii m-au șocat și m-au amărât: În primul rând, că nu mi-a fost dor de Cluj, i.e., Clujul pe care l-am regăsit și pe care nu-l mai recunosc (excepție – zona centrală, orașul istoric); Clujul meu (!) nu mai există; am găsit un morman de construcții, moderne, dar mai mult aiurea, situate într-un spațiu uriaș (parol!), tentacular, mult praf, o aglomerație pestriță ce-mi sugerează, mai degrabă, fetidul Bula lu’ Pândaru… În al doilea rând, revăzând dealurile, mi s-a făcut și mai mare dor de Anglia (`Anglia mea” – așa cum s-a `re-construit” ea în sufletul meu, timp de patru ani, neîntrerupt), recte Chatham (upon Medway); unica asemănare, șocantă, între locul de obârșie și spațiul ce m-a găzduit și primit cu toată naturalețea, o reprezintă dealurile… Tot respectul și toată duioșia mea pentru Arad; am afirmat-o în nenumărate rânduri: singurul, dar absolut singurul lucru pe care-l „reproșez” frumosului oraș de pe „râul care-mi poartă numele” (sic !) este șesul, care mă deprimă…
Deci, am revenit „acasă” (doar un fel de-a spune!), pentru o perioadă ceva mai lungă: nu fac un voyage d’agrement, nu e nici a sentimental holiday… pur și simplu „familionul” mi-a impus să-mi prelungesc o anumită agonie printr-o cură radioactivă ce nu se putea face decât aici, la Cluj (dar nu voi mai zice, ‹never for ever!…›, „Clujul meu”…). și, totul, în ciuda dorinței mele (neprefăcute!) de a lăsa mama-natură să-și facă mendrele… nu „meandrele”!
Timpul mi-e măsurat drastic; nu prea am posibilitatea de-a hălădui, nici măcar prin zonele dragi mie… Și totuși, prima zi „plină” petrecută „aici” a fost destul de… plină. Am asistat – în calitate de bunic – la o primă manifestare festivă. Dintre cei trei nepoți din Cluj (o fetiță și doi băieței iar aceștia, spre deosebire de ceilalți trei ‹două fetițe și un băiețel – cu cetățenie britanică›, au <încă !> cetățenie română), nepoțica Mara a „spart gheața” la capitolul festivități… A „absolvit” grădinița (neîmplinind încă nici măcar 6 ani!), o grădiniță (se putea altfel?) americană, din sistemul, pretențios numit, Transylvanian Educational (Academical -?) Institute… De la toamnă, pică și pentru ea cătănia din pod: va merge la școală (tot una americană! – „Colina”), la „clasa 0”, devenind „colegă de studii” cu fratele său mai mare… Carele, azi 19 iunie A.D., face 8 anișori!… Un nou prilej de festivități… Prin urmare, nu mai scap dracu’ de anglo-saxonism! M-am îndrăgostit de Anglia, îmi iubesc orașul de adopțiune, Chatham, dar,… ce-i prea mult… nu-i prea puțin!… Festivitatea, de care pomeneam mai sus, a avut loc în localul actualului Colegiu Național „Emil Racoviță”. Atât pentru prichindei, cât și pentru părinți & alte „lighioane”, a fost o chestie de conjunctură. Nu și pentru mine. Peste drum de „Racoviță”, pe lângă statuia medievală a lui „Sf. Gheorghe – omorând balaurul” (copie, după originalul de la Praga), se află Colegiul Național „Gh. Șincai”. Pe vremuri se numea Liceul „Ady-Șincai” și-i pot aminti, respectabilei instituții școlare, memorabilele versuri bacoviene – „Liceu – cimitir al tinereții mele”… și, pe bună dreptate… Culmea, în apropiere, se află Cimitirul „Central” al municipiului (azi, clar, monument istoric!). În ultimii ani de liceu aveam o „mândră” la „Racoviță” și fugeam în mai toate pauzele mari pănă acolo, s-o iau la o… „pipă” (Doamne, ce ilegalitate!) pe șest, lângă zidurile multicentenare ale „Bastionului Croitorilor”. Cercul „fumătorilor” era (și atunci!) destul de larg… Ce controale la poartă, ce verificări? ș.a.m.d. … „trai pe vătrai, nineacă!”… Ca să închei… cu „festivitățile”… Prichindeii de la „American Grădi’ ” au fost sublimi – au cântat, au recitat ba, chiar au și dansat pe 1americănește” – minunați, ca toată puștimea Lumii acesteia!… M-a apucat însă o nesfârșită tristețe: prea mici pentru „un război atât de mare”, i.e., prea cruduți pentru a intra în „chinurile școlărești”… Pedagogii de azi par bătuți în cap: de ce să faci praf farmecul maxim al copilăriei la această vârstă? Nu mai ajung „cei 7 ani de acasă”?…
Morala: Lung îi drumu’ Clujului!….
2. „Oi-o-ioi, ce ploaie vine de-laaa’ Cluj!…”
Versurile refrenului vechiului cântec popular (mai degrabă, de chef!…) sugerează o zonă geografică cu climat umed, ploios, întunecat… Nu degeaba printre ipotezele originii toponimice ale numelui de Cluj figurează și Clause [„clausa humido loco” = (din lat.), loc închis, umed…]. În ungurește Kolosvar, în germană Klausenburg (ha,ha,ha!… n-are nici o legătură cu Herr Klaus – Carmen împachetează repede… schnell!). Între Dealul Feleacului și Dealul Lombului curg râul Someșul Mic și afluentul său, părâul Nadăș / Nădășel. Ele se reunesc undeva, în aval de „Parcul Feroviarilor”. Numele de origini dacice, preluat de romani, este Napoca. Boala protocronistă a Motanului Arpagic: l-a pus dracu’ să dubleze denumirea simplă și clară de „Cluj” cu babilonia lingvistică „Cluj-Napoca”… ca „(Z)Drobeta-Turnu-Severin”… Bine că n-a mai avut timp și pentru „Turda-Potaisa”, „Alba-Iulia-Apulum”, ș.a.m.d. Oricum clujenii normali (cu excepția oficialului primar Emiluț), zic scurt: Cluj! Evident că istoria, geografia, cultura Clujului… le am în „deștu’ mic”… Când eram în ultimul an de liceu, am participat la concursul TV „Cheia Orașului” distribuit, în direct, în toată țara… Examinator era distinsul și regretatul Mihai Florea. Formam unica echipă de cinci (numai) băieți (eu eram atunci „puștiul”!). Dintre noi, câțiva au devenit personaje notorii: Theodor Capotă (rebusist de renume național, ajuns directorul Liceului de Muzică, prea devreme dus dintre noi; născut în vecinătatea locului de obârșie al lui Emiluț Boc); Mircea Goga (nepotul de bunic al marelui poet național Octavian Goga; ajuns profesor universitar la Filologie)… Așa am „ajuns” și eu un „cal breaz”!… Chestia e că, atunci, la comanda UTC, am fost cam scutit de școală ultimele două trimestre (mergeam doar la formalitățile de primire a notelor pentru încheierea mediilor la școală; oricum eram în an terminal…). Dar de învățat… am dat de dracu’… am ajuns să cunosc bine-bine, de tătului, istoria și cultura unor mari municipii (Târgu Mureș, Oradea, Baia Mare, Suceava…). Ce să mai zic de Cluj-(Napoca)?! Părinții mei erau disperați: admiterea la facultatea bătea la ușă iar eu… În fapt, calculul meu a fost bun: în loc să mă plictisesc de moarte la școală, mai bine mi-am făcut „antrenamentul” de a parcurge și asimila volume serioase de informații în timp scurt și totodată mi-am creat și „spațiu de timp” spre a pregăti admiterea (sic!). Iată – încă o dată – de ce îmi plânge inima când văd ceea ce văd petrecându-se cu orașul meu natal (în care mi-am petrecut cam 35 de ani!). Da! Fuhrer-Mujer (muierea-nevastă) are dreptate când îmi spune că sunt depășit, boșorog, hodorogit, decrepit, nostalgic (după ce anume?), pentru că mă plângeam la telefon de marea mea dezamăgire… Așa o fi!… Ea fiind arădeancă get-beget (așa am ajuns eu „acolo”), dar cu studiile superioare și o mică parte de viață profesională în Cluj, își poate permite… Eu nu prea!…
Dar să revin cu „ploaia de la Cluj”… Eu o iau ca o metaforă: inteligența, cultura, știința clujeană (ar-de-lea-nă!) a „pogorât deluvian” peste Bula lu’ Pândaru… Nici acum nu înțeleg de ce această ultimă „așezare-mahala-multilateral dezvoltată” atrage „muștele” din toate cotloanele țării… doar pentru că este capitală? (Atunci nu este oraș și vice-versa…). Bănuiți de ce „muște” vorbesc și la „ce trag ele”… Urăsc Bucureștiul, așa cum și el ne urăște pe noi, clujenii! Dar măcar ne respectă!… Reciproca nu prea e valabilă…
3. Ce au „ei” (britanicii) și n-avem „noi” (românii-ardeleni) și ce nu au vajnicii locuitori ai Britanniei și… n-avem nici „noi”?…
Mai trecusem – în tranzit – prin Londra (2008), în drum spre Harvard University (Cambridge – Mass.). O documentare post-doctorală. Dar prima dată când puneam piciorul (cu adevărat) pe teritoriul Majestății Sale a fost în 15 septembrie, A.D. 2020;
Nu a fost „Dragoste pe vremea holerei” (pace, Gabriel Garcia Marquez!), ci Dragoste (la prima vedere!) pe vremea pandemiei de Covid… Nu am ascuns niciodată iubirea mea față de Anglia (în genere, față de tot ceea ce este britanic; deschiderea au făcut-o romanele istorice ale copilăriei și apoi… muzica… muzica divină, de la Beatles la rock-ul progresiv!…). Iubirea mea necondiționată s-a amplificat zi de zi, în ciuda faptului că nici „acolo” nu este totul perfect, nu umblă câinii cu covrigi în coadă… Am văzut destule (pe viu și pe sticlă) care m-au oripilat… Azi, avem de-a face cu prigonirea bieților românași aciuați (de voie, de nevoie) în Irlanda de Nord, de pildă. Ceea ce m-a frapat însă în lungii ani de ședere (în Kent, la aprox. 30 de mile de Londra) a fost sentimentul de liniște, pace, echilibru, siguranță, respect de care nu mă mai bucurasem de multă vreme… De aceea „desprinderea” mea (sper, vremelnică!) a fost atât de dureroasă. Mai ales că avea loc împotriva voinței mele (deh, interesele de familie primează…). În tot acel timp (dar și în prezent) nu încetez a mă întreba: cu ce sunt „ei” mai „cu moț” față de „noi”? Generic, acesta este tâlcul titlului paragrafului de față… În reportajele mele trimise de „acolo” – „Un ardelean la Kingsway House”– am tot încercat să dau unele răspunsuri. Mi-e teamă că nu m-am lămurit nici eu, definitiv… Probabil că și în momentul de față…
Atenționez că paralelele comparative le voi face între Anglia (implicit U.K.) și Românica ardelenească (nu mă interesează – hic et nunc – teritoriul extracarpatic, cu atât mai puțin sordida Bulă a lu’ Pândaru). Ce vreți? sunt ardelean, născut clujean și adoptat, vremelnic, arădean! În plus, nu voi mai intra în toate chichițele pe care le-am „pieptănat” în reportajele trimise la Critic Arad anul trecut, de „acolo”. Prefer ceva a vol d’oiseau…
(i) Englezii (prin extensie, britanicii) au avut o istorie mai zbuciumată ca a noastră. E drept, începând cu perioada victoriană, au devenit mult mai ”așezați”; mai ales că tronau pe cel mai mare imperiu colonial din istorie și din lume. Nici cu istoria noastră nu mă rușinez la capitolul „zbucium eroic”. Dar să nu uităm că vremelnica (din păcate!) România Mare s-a construit și consolidat din trei mari bucăți despărțite de curvia istoriei! Ardealul a fost sub influență maghiară, germană (coloniștii sași, apoi, șvabi) și habsburgică. Mai putem adăuga și impactul populațiilor sârbești, slovace, evreiești ș.a.m.d. În ciuda ciocnirilor mai noi între exaltații naționaliști-șovini (români & maghiari), putem spune că o multiculturalitate / interculturalitate s-a înrădăcinat solid pe aceste meleaguri. De aceea – din perspectivă românească! – nu pot explica deraierile demente ale unui Gică trumpistu’, Țața Șoșocoaia sau Țața Gavriloaia-habotnica von Deva… Există un „cordon ombilical” între britanici și noi: familia regală a României. Regina Maria este din stirpea marii regine britanice Victoria. Francezii spuneau despre ea că e „mai româncă decât românii”. Similar cu regii Carol I și Ferdinand, care au adus rigoare / raționalitate germană, dar au dotat-o cu suflet românesc… Dar cu noi, față de britanici, istoria nu a fost mai puțin curvă…
(ii) Spiritul și comportamentul britanic… prea protocolar, prea „civilizat” și prea luat în derâdere de popoarele (mai ales) de sorginte latină. E drept, spiritul victorian s-a pierdut în negurile timpului. Dar spiritul de „civilizație superioară” tuturor, nu. Cred că am mai dat acest exemplu: la școală, la orele de engleză ni se povestea și despre educația și civilizația comportamentală englezească (britanică) „tradițională”. Ideea că o doamnă trebuie să salute prima pe un bărbat (și nu invers, cum e azi) este ciudată dar plină de rafinament (aproape franțuzesc!): muierea are căderea de a-l băga în samă pe mascul, de a decide dacă e cazul să-i acorde atenție sau nu… La fel, oriunde o pereche intră într-un anume spațiu, bărbatul o ia înaintea muierii, se bagă-n față; nu din impolitețe, ci pentru a se asigura să sunt condiții optime pentru parteneră… Asemenea obiceiuri se mai păstrează parțial… E drept, și „ei” au zurbagii „lor”… nu există pădure fără uscături… La noi e cam invers, primează uscăturile față de pădure… Mojicia, lipsa de educație elementară civică, manifestarea spontaneității instinctuale în public reprezintă lucruri cu care ne-am obișnuit… De aceea n-am mai fost mirat când mi s-a explicat că la școlile „americane” (după pattern-ul anglo-saxon) frecventate și de cei doi nepoți (din trei) clujeni ai mei se predă, explică, exersează comportamentul civilizat (de peste Canalul Mânecii sau de peste gârla atlantică. Nu că americanii ar fi politețea întruchipată (mulți sunt la fel de grobieni ca noi..) La „noi”, în școlile noastre, nu pot spune că nu li se predă prichindeilor principiile unui comportament civilizat în lume, dar se face mai mult teoretic… Anglo-saxonii nu stau la vorbăreală, ci trec direct la aplicații practice… E totuși o diferență!
(iii) „Ei” nu sunt atât de risipitori ca noi! Sunt mult mai cumpătați, calculați – în genere – pragmatici! La noi, aplicând cu acribie principiul strămoșesc „mere ș’așa”, am ajuns unde am ajuns… în chiar ziua de azi… Nu numai economic, dar și politic-organizațional, suntem pe nicări!… Știu, oriunde este politică există și oameni certăreți, indivizi fără scrupule, ce pun interesul lor individual și de gașcă mai presus de cel al țării și neamului! Nu, nu sunt lozincard! Detest limba de lemn (de aceea am și o înclinație morbidă spre limbajul ceva mai „picant”; sunt sătul de decenii de exprimări „academiste”, mai ales pentru că-n multe cazuri – sunt ipocrizie curată! Prin asta, mai „compensez”, mă mai „defulez”…).
Pot continua la nesfârșit „comparațiile”… Pentru azi, cred că e destul… În părțile următoare ale acestui episod din noul mini-serial (clujean) voi continua să-mi vărs furia și amarul… Mai ales că sunt pornit rău de tot pe Clujul (fost al meu)… Aaa, să nu credeți că Aradul este fecioara despletită și neprihănită!…
Noapte bună și SERVUS de la Cluj!
Citește și:
- seria de reportaje UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE
