Citim mereu prin jurnale despre studii sociale care „măsoară” tot felul de calități sau tendințe. N-am găsit însă niciodată un studiu despre oamenii de nimic. Sau despre parșivenia oamenilor. Mă gândesc: oare, nu există un interes de cunoaștere a numărului, a densității, a localizării acestora? Dacă nu s-a făcut înseamnă că nici nu s-a cerut. Sau că oamenii nu sunt interesați de aceste chestiuni.
Ei uite că eu sunt interesat și voi scrie câteva cuvinte despre acest subiect, după cum le pricep.
Fac asta pentru că în ultimii 33 ani societatea noastră românească a avut din nefericire parte de o densitate mare a acestor oameni din categoria descrisă la început. De fapt o combinație între cele două. Greu de tras o linie printre ele. Vorbesc desigur despre politicieni. Despre majoritatea dintre ei. O fac pentru că deja e stabilit că aceștia sunt vinovați pentru calitatea submediocră a standardului de viață în România. Chiar dacă nici o instanță nu a decis oficial vreo răspundere asta nu înseamnă că noi nu avem capacitatea să ne facem propriile analize și să emitem păreri.
Începând cu nevinovatul CPUN și FSN-ul anului 1990 când lucrurile păreau că se îndreaptă către ceva am observat că măcar acei oameni știau tot atât cât știam noi ce înseamnă că administrezi o țară. Adică, nu aveau habar în ce s-au băgat. Dar nici nu voiau să plece de acolo să lase locul unora care chiar mai știau despre ce era vorba în „propoziție”. Pentru că erau totuși câțiva. Era în ei, o parșivenie latentă care și-a deschis tentaculele dotate cu ventuze aproape imposibil de desprins, care în scurt timp a prins nu doar pe cei ce conjunctural au fost admiși în sală ci și pe mulți dintre cei ce au privit la televizor noua oportunitate de parvenire. Pentru că trebuie să recunoaștem că și în generația noastră, a celor născuți și hârșiți prin „bolșevismul ceaușcian” au fost indivizi supărați pe muncă și onoare. Diferența dintre cei de atunci și cei de azi este făcută de faptul că ei au dobândit-o în timp ce actualii s-au născut sau, (vedem mai târziu), cu aceste supărări. Cum spuneam aceia s-au trezit importanți peste noapte și precum spunea Arghezi: „acarii și frânarii, și muncitorii-n gară, trufași să-ntruchipeze ceva și ei în țară, au slobozit slobozit pe paznici și-au dezarmat țăranii” ( puțin invers). Mulți dintre ei fără vreun rost prin București la acea vreme s-au dumirit rapid că și-au făcut o cale și au profitat plenar de ea. Cu alte cuvinte marea majoritate a celor care au fost parte a primului for legislativ în România după executarea celor două imitații de șefi de stat au fost niște profitori de ocazie acceptați și folosiți de cei care au plănuit schimbarea.
Deci, nimic serios și de luat în seamă. Doar că ei au votat chestiuni foarte importante în economia desfășurării acțiunilor de mai târziu. În guvernul de atunci ai lui Petre nu au avut acces nici un „neica-nimeni” fiind vorba totuși de chestiuni mult mai vizibile și importante ale acelui timp. Așa că acolo au fost oameni cu pregătire superioară dar acceptați de gruparea care a proiectat România după 1990.
De-abia din anul 1992 putem vorbi de o cernere mai fină a românilor care au primit girul unei societăți ascunse de ochii noștri, de a pătrunde printre cei de care gruparea inițială avea nevoie să-și consolideze pozițiile. Și ei, au pus umărul vârtos la fundația unei noi societăți bazată pe oamenii cu adevărat de nimic de mai târziu. Au votat legi și reguli fără nici o noimă atunci, probabil, dar care și-au dovedit utilitatea peste o vreme.
Acum, revenind la obiectul analizei,
putem să spunem că în ciuda lipsei vreunei probe directe, cei mai mulți dintre politicienii români au ca particularitate „întreruperea chiuretajului în liesing” pentru neplată. O chestiune greu de probat cum am scris dar explicată în analiza foilor de parcurs ale indivizilor ajunși pe poziții de decizie fără nici un fel de expertiză dar mai grav fără pic de bun simț. Considerând că bunul simț se dobândește prin naștere normală. Sigur, mergând pe acest fir vom descoperi că, în fapt, la origini stă filozofia feministă cea care a creat oximoronul, „naștere prin cezariană” la cererea expresă a mamei. A nu se înțelege că sunt împotriva acestei practici medicale; eu doar constat.
Așadar, ce avem noi aici? Păi avem o clasă de oameni spoliatici care nu se lasă dusă, precum câinele care nu pleacă din pragul măcelăriei. Nu se pune problema în cazul lor de a-i face să gândesacă diferit, pentru că nu pot. Este deja în construcția lor modul acesta de comportare. Precum animalele de pradă care simt sângele. Ei nu pot altfel. Întotdeauna vor avea argumente în folosul lor.
Ca și concluzie…
Vorbim de o luptă. Între bine și rău. Modelul de bine doar îl imaginăm și ne amintim ( unii) de vremuri apuse când binelui nu i se spunea rău și nici invers. În fapt ne amintim de școală. Care însemna exact asta: școală. Cu toate modelele de educare. Nu știai, primeai ce meritai, știai erai premiat. Spre deosebire de azi, aceste lucruri nu mai contează. Sunt altele care le-au luat locul. Și ca efect, avem ceea ce am scris mai sus. Întrebarea e: putem reveni la școală și la educație? Indiferent de logica oficială? Avem măcar dorința?
Va trebui cred, să ne repliem mintea spre ceea ce în trecut a avut rezultate și să ne detașăm complet de „noutățile” impuse de cei ce reclamă mereu progresul. Suntem de acord cu el dar asta nu înseamnă că trebuie să abandonăm ceea ce ne-a făcut pe noi oameni. Repeziciunea cu care s-au stricat toate, începând cu zgomotul adus de doctrina progresist-globalistă ne determină pe noi, oamenii încă normali, să respingem de facto, tot ceea ce vine din această parte. Și, desigur, pe oamenii care susțin mizeriile lor. Singurul lor argument nu rezistă la nevoia majoritară de conservare a vieții așa cum s-a desfășurat ea timp de cca șase milenii cu schimbările normale aduse de înnoirile adevăratului progres. Care este acel argument al lor?
Că viitorul le aparține în totalitate și ei și-l fac după modelul lor de gândire. Ca și cum n-ar mai exista nimeni pe planeta asta cu excepția acestei generații care încă nu a aflat că nepoții nu se nasc de bunici.
Așa că lupta noastră cu oamenii de nimic nu va înceta până când aceștia vor mai fi relevanți în viețile noastre.
Subiectul este departe de a fi epuizat.
Vom reveni…
