Ca şi ceilalţi 95 la sută dintre colegii mei de generaţie, consider, câteodată, că mi-am ratat viaţa, cel puţin din punct de vedere social şi metodologic. Dacă ajungi la maturitate, cică, şi nu te îmbogăţeşti, n-ai minim un copil cu început de prurit, pe care să-l lauzi la toată lumea ca fiind minunea pământului, dacă n-ai căsuţa cu grădină sau apartamentul proaspăt renovat, maşina de familie, model intermediar, costumul la două rânduri, abonament la sala de fitzness, dacă n-ai astea, plus dantura perfectă, muşchii abdomenului lucraţi şi adeverinţa că l-ai votat pe Băsescu, atunci se cheamă că n-ai reuşit, că ţi-ai ratat şansa, că destinul tău e cel de a-ţi necăji părinţii şi condamna copiii la foame şi umilinţă.
Şi, cum una dintre constantele intelectualului e lenea, nu caut să mă dezvolt în planurile care scârţîie, ci urăsc şi critic toată spoiala de pe cei care reuşesc. Criticismul formei fără conţinut e apanajul sărăcimii, mai mult sau mai puţin deştepte. E o formă elevată de invidie. toţi scriitorii au perioada lor de socialism, mai ales când nu sunt bani acasă, iar sprânceana jumătăţii se ridică în semn de dojană. „Tu n-ai de gând să faci ceva?”. Neverbalizată, poate nici măcar gândită, dar înţeleasă astfel de către poetul fără portofoliu.
Şi atunci, caut cauze. Şi, fir-ar ale naibii, le şi găsesc. Fie că sunt reale, cum ar fi lipsa de şanse egale între cei talentaţi, deştepţi, dar săraci, şi leprele de bani gata, care îşi croiesc drum prin multiplicarea şpăgilor şi a intervenţiilor lui mami şi tati, fie că sunt avioane de joasă sau mare altitudine, cauzele există, cel puţin în mintea mea, ele sunt adevăratele tampoane super absorbante ale întregii mizerii, adevăratele medicamente minune, adevăratele fiice ale mamei Omida. Cauzele pentru care am dat-o în bară sunt salvatoarele mele în faţa unei depresii atotcuprinzătoare. Depresia nereuşitei.
Dar dacă nu-i aşa? Dacă se omite cel mai important lucru? Dacă, de fapt, fericirea nu înseamnă pomul plantat, casa cu grădiniţă şi copilul minune? Dacă, în final, ceea ce contează eşti tu, numai tu, şi nimeni şi nimic altceva? Confortabil gând, cam ca şi fatalismul romanticilor, explicaţia pentru toate, şi scuza perfectă. Dar, totuşi, dacă e adevărat? Dacă n-am da absolut nimic pe părerea celorlalţi? S-ar putea ca dezvoltarea noastră să fie neviciată, să fim monştri sau sfinţi, perfecţi în egoismul nostru, minunat de asociali. S-ar putea să fim noi, cum ne dorim noi să fim, fără pretenţiile altora vis a vis de noi. N-am putea să depăşim niciodată aşteptările nimănui, dar nici să le înşelăm. Pentru că nimeni n-ar avea aşa ceva. Poate că ar fi mai bine.
Când mă gândesc că voiam să scriu un editorial mai optimist şi mai cuminte, şi văd ce-a ieşit, mă apucă groaza. Şi conştientizez, din nou, ratarea. Văd chipurile nemulţumite şi plângerile despre abordarea unilaterală şi egocentrică, vociferările legate de viaţa mea, neinteresantă pentru mase.
Aş vrea să mă mint că nu dau doi bani pe părerea celorlalţi.
1 comentariu. Leave new
Sentimentul de ratare nu vine din raportarea la un set de clisee ci din evidenta discrepanta dintre asteptarile tale la recunoastere sociala si realitatea obiectiva.
Ca nu va veni recunoastere sociala fara succes este problema care tine captiv spiritul omului care nu se raporteaza la adevar, decat poate, intr-un mod steril.
Intrebarea care cere un raspuns neconvenabil nu trebuie pusa. Asa reusesc sa ma amagesc ca sunt un intelectual pe care plebea nu-l intelege.
Care a fost ultimul tau proiect, pentru altii nu pentru tine, pentru care te-ai luptat si care a adus un plus societatii din care faci parte (chiar daca iti convine sa crezi ca nu faci)? Ce ti-ai propus sau ti-ai propune, cu naivitate, chiar constient de sansele mici de reusita, repet, pentru altii?