Poate, în unele postări vechi, am dezvăluit ce a însemnat presa sportivă în viața mea, deja destul de lungă. Nu fac o recenzie pe marginea acestui subiect, dar acum, la ,,rece”, consider că cei ce mă citesc, de acum, sau din ’94 încoace, ar putea înțelege viața de jurnalist sportiv și prin ce am trecut în acest weekend.
Pentru a restrânge povestea cu ,,microbul” acestei meserii, mă limitez să spun atât.
Merg pe stadion la meciuri din ’76. În Deva mea natală. Aveam pe atunci, o echipă bunicică de ,,B”, dar ,,flacăra” mi-a dat-o un meci de Cupa României, jucat la poalele cetății, între Steaua și FIL Orăștie. A fost 8-1 (parcă), dar atunci am văzut pentru prima dată fotbaliști ,,de tv” ca Vigu, Smarandache, Troi, Ion Ion, Aelenei, Iordănescu sau Marcel Răducanu. Și mi-a plăcut.
Treptat am mers, singur sau cu tata, etapă de etapă, la meciurile echipei din orașul meu, Mureșul Deva. Care acasă, bătea cam tot. Și iar mi-a plăcut. Iar după ’79, când a preluat Lucescu ,,mânjii” Corvinului, am călătorit duminică de duminică cu ,,cursa cu burduf”, pe ruta Deva-Hunedoara, pentru a-i vedea pe Dumitrache, Radu Nunweiler, Dumitriu IV și mai apoi pe Rednic, Andone, Bogdan, Klein, Gabor și restul de superfotbaliști din intervalul `82-88, ca să comprim perioada cu ,,norma hunedoareană”.
Ce legătură are presa? Are!
Tata a fost corespondentul „Scânteia” pe Hunedoara, la începutul anilor 70. Și apoi redactor la ziarul local din acel vremuri. Venea mereu acasă la prânz, când ajungeam de la școală, să ne încălzească mâncarea, lăsând mereu pe canapeaua din living, „Sportul” din acea zi și „Drumul Socialismului”, ziarul local. Iar vinerea teancul de ziare creștea cu „Săptămâna” și „Flacăra”, eventual și alte săptămânale. Și normal că setea mea de știri, de cronici din fotbal, au crescut ziar cu ziar, an cu an. La venirea de la școală, mă împărțeam cu fratele meu, care citește primul „Sportul”. O zi eu, o zi el. Dar ne atrăgeam mereu unul altuia atenția: „Să nu-mi spui nimic din ce scrie!”, pentru a puteasavura ,„live” știrile.
Așa au fost acei ani. Am ,„ras” cronică cu cronică,lunea în „Sportul”, apoi „Sportul Românesc” și „Gazeta sportului”, pentru ultimele două ajungând să fiu corespondent de Arad, în echipa lui nea Ovidiu Ioanițoaia. Derulând puțin, atunci când am venit ca proaspăt absolvent de „TCM” Timișoara la Arad, am văzut un anunț în Adevărul, prin care se selectau tineri pentru gazetăria sportivă și nu numai. M-am dus, am primit șansa de la nea Sandu Chebeleu să merg la meci și să scriu. Și de atunci, tot scriu. Ba am și comentat, la radio, la tv, am comentat la emisuni tv locale, am distribuit ziare, doar la tipărit nu am participat.
Lista entităților media pe unde am activat e lungă. „Adevărul de Arad” a fost primul, a fost presa centrală, de șase ani e „Fotbal Vest” și ,din această lună, e și Critic Arad. Voiam să mă las la anul de hobby, dar am mai luat! Meciuri, au fost sute, cronici, note, comentarii, dezbateri, interviuri.
Mă uit în spate și nu-mi vine să cred cum am trecut prin atâtea evenimente sportive. A fost și este magnific.
Am fost de copil un obișnuit la stadioanelor, al meciurilor de nivel de la „A” la „D”! La Arad, nu am fost la UTA doar atunci când n-am avut cum. În majoritatea cazurilor când s-a întâmplat, am fost plecat cu serviciul, pe șantiere de afară, sau de prin țară. Dar m-am dus acolo unde lucram, să văd echipa locală. În Franța la Caen, în Germania la Augsburg, Ingolstadt sau Stuttgart, în Elveția la Basel, în Ungaria la Szekesfehervar, în Cehia la Praga, sau în Serbia la Novi Sad.
La finalul anului 2020, internat la „Municipal” cu prima „ediție” de Covid, nici n- am putut scrie un meci din decembrie. Și imediat ce am ieșit, slăbit vizibil, am fost pe un ger cumplit la acel UTA – Astra 0-6! Și m-am gândit mereu ce au simțit suporterii arădeni, când au fost interziși pe stadion din cauza pandemiei, când UTA lor juca pe ,,Neuman” ca nou promovată în Liga întâi.
Sâmbătă, am stat acasă. Pentru că așa am simțit eu. Acreditarea, venită și la mine tot pe „spam”, a rămas la departamentul media. Nu m-am dus s-o ridic.
Știți povestea. Am fost și sunt revoltat pentru îngrădirea dreptului la munca de informare a celor patru „frați” din presa locală. Eu nu am fost niciodată un jurnalist de scandal, sau de investigații, dar am știut și am avut mereu cale liberă de la săptămânalul unde activez – Fotbal Vest – să inserez o critică subtilă, să comentez cu o tentă de umor, chiar de „mișto”. La Arad s-a ajuns prea departe cu subiectul
Meszar. Și în acest caz, ori presa locală este considerată „no name”, ori cel sau cei de la butoane au impresia că pot mânui cum vor „stick-ul” și se pot juca cu măsurile punitive, care în cazul nostru, sunt ireale!
Vineri, acasă, în fața tv-ului, am urmărit UTA-CFR cu noduri în gât.
Mi-a lipsit atmosfera oferită de admirabilii suporteri de pe „Francisc Neuman”. Cam atât. Deși, acolo, la masa presei, ca și majoritatea ziariștilor locali, sunt pătimaș, mai sudui și eu când e cazul, mai gesticulez, trăiesc meciul. Trăiesc pentru UTA, dealtfel. De ce să trecem prin astfel de sentimente într-un oraș, într-o țară așa de „gri”, dar la Arad, colorată cu dragoste în roșu-alb?
La UTA-CFR, masa presei de pe „Neuman” a rămas goală. Acel individ rămas pe scaunul din primul rând e insignifiant, mi-e milă de impertinența lui.
Gestul meu a fost urmat in corpore de „frații” Călin, Orlando, Cristina, Florin, Dan și ceilalți slujitori ai tastei (penița e demodată), care au coloană. Poate de asta și-a făcut apariția ploaia torențială. Una cum nu a mai fost până acum la un meci pe noul stadion, de la inaugurare. Ca să spele bine-bine masa presei. După ferestrele ,„VIP”, „ordinatorul” deciziei de interdicție, alături de șleahta sa de aplaudaci, s-au făcut că n-au treabă și că nu văd absenții in corpore de sub ei. Respect colegi, împreună putem închega o forță. Chiar dacă Aradul e împânzit de această „pandemie” ce nu pare a fi combătută ușor.
