– Cititorule, eu n-aș putea ști, dacă porți în tine urmele ancestrale ale egoismului ori aspirațiile morale ale altruismului! Știu însă că oamenii sunt prin excelență invidioși (moștenind mitul lui Cain) și că prea puțini se „sacrifică” pentru binele altuia. Eu contra Tu/ Eu în serviciul celorlalți!
Decidenții și aleșii noștri politici (oricum șefii de instituții de stat provin din eșantionul partidelor)
ar trebui să fie, prin excelență, altruiști, adică să se dedice interesului public. Dreptul legal de a beneficia de devotamentul decidenților derivă din „contractului cetățenesc”. Dar chiar un președinte considera România „un stat mafiot”, altul declara că țara noastră „e stat eșuat”, iar acum oricare cetățean lucid identifică guvernanța „unui stat avariat”. Autoritățile – care „jură” să reprezinte interesul public – sunt preocupate de cauzele partidului, iar în numele acestui egoism politic, discreditează rivalii, disciplinează societatea, chiar prin grosolănii decizionale. Clamează necesitatea sacrificiului public în numele europenismului, al globalismului, al modernizării serviciilor democratice.
E egoism public, un fel de atitudine de gașcă,
în care relațiile clientelare (de fapt un mafiotism care împiedică lărgirea drepturilor și libertăților cetățenilor) satisfac grupuri de interese economice, financiare, autoritare și de prestigiu. Firmele „abonate” la proiecte preferențiale cu statul (la nivel județean prin consiliile județene, primării, prefecturi, instituții sinecuri – adică inutile și, deci parazite) fac parte din același scenariu egoist. Eu-ul devine o rotiță din angrenajul Noi-ului, iar Noi suntem partidul, iar „partidul e-n toate, în cele ce sunt”, în frunte cu Șeful acestuia, fără acordul căruia nimic nu se mișcă într-un județ („nu se poate fără acordul lui Gogu”; dar cine-i Gogu?).
Influențele politice și amicale, stimularea relațiilor preferențiale, evitarea meritocrației și a promovărilor cinstite etc.
au condus la incapacitatea statului de a se „reforma” benefic pentru societate. Aberațiile reformiste (ex. legile educației – fără educație – cu o confuzie crasă între învățare și educație, legea digitalizării ori a justiției) își au resursele în nepriceperea celor numiți să decidă („tăntălăi ambițioși”), cum ar fi bunăoară instalarea la cultură a uneia incapabilă să vorbească coerent și responsabil, ori la direcția de protejare a familiei și protecției sociale au unora care s-au dovedit lupi la oi (vorba ironiei care circulă pe internet: – De ce furi pandele? – Așa mi-e firea).
Alte zone de decizii au indivizi fără relevanță, cu plagiatori lipsiți de bun simț, dar cu aptitudinea pentru furtăciunea comisă și continuată.
Ei nu sunt capabili să rostească în mod coerent trei propoziții, care să emită idei dincolo de banalități și formule, cu atât mai mult să
scrie o pagină pentru expunere publică. Ba mai mult, asemenea budăi se împrejmuiesc cu indivizi care să aplaude aberațiile șefilor, să capete un semnal că nu le știrbesc autoritatea, nu-i încurcă oricâte aberații ar comite în actul de guvernanță și de conducere instituțională.
Chiar tăcerea față de trădarea menirii devine un act de complicitate colegială. Cetățenii trăiesc o teamă de a avea opinii față de abjecții ale decidenților, manifestând prudență pentru a-și proteja viitorul. Grele timpuri pentru o conștiință lucidă! Nu poți avea opinii nominalizate pentru că treci drept vrăjmaș al democrației deghizate sub insigna de partid (presa deconspiră că o universitate craioveană are angajate 22 de familii!!!). Dacă ai totuși idei critice, ești asemuit cu o șoșoacă guralivă care claxonează abuziv. Binele public ar fi împlinit de cetățeni respectabili, care ignoră că exercițiul politic e o sursă de altruism. Cultivarea individualismului dezlănțuit rămâne o caracteristică a societății politice mincinoase, balcanice, nondemocratice, întreținute de clanuri de partide („adesea mârlani, sociopați, hoți, corupți, plagiatori”, cf. V. Nicolae, în Investigatoria.ro), aflate în „monstruoasă complicitate”.
Eram hotărât să închei considerațiile de mai sus cu punctarea nerecunoștinței unora față de generozitatea altora.
Unii au mușcat din binele oferit, iar apoi se dezic de protectori, deși o vreme i-au purtat cu umilință tava. Își discreditează foștii magisteri și binefăcători, săpând cu pasiunea la ruinarea autorității binefăcătorului, semn macedonskian că „egoismul-n aer ca molima planează”. Ohoo, dar aici egoismul s-a intersectat cu morala și buna creștere, cu absența nerecunoștinței, ba chiar a trădării. Priviți în jur și veți constata inși nerecunoscători și fuduli, deși, citez pe Caragiale, „iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători”.
Ce articol ar fi acela fără exemple justificative?
Mi-a sărit în sprijin un eseu al scriitorului Gh. Schwartz despre Arad ca „Județ Second Hand” (JSH) (articolul „Răspunzându-le prietenilor”, 18 iulie 2023). Cică nu mai relatează „amintirile dintr-o țară bananieră” pentru că „presa nu mai reprezintă nici a patra și nici a o suta putere în stat”. Altfel spus, „de ce ne răcim gura de pomană”, dacă decidenților nu le pasă, ba mai mult „cei aflați la butoane acționau mai vârtos în pofida opiniei publice …”.
Da, tot de la comediantul dâmbovițean: „Noi și-ai noștri”. Din presa bucureșteană (ex. Revista 22, 18 iul. 2023), provine ecoul că nimănui nu-i pasă de semnalele jurnaliștilor, chiar dacă un titlu e formulat grav: „Autonomia universitară a fost convertită în România într-un sistem de relații și interese unde grupul de conducere poate profita de bani și de influență, inclusiv politică”. Se referă la „baronii universităților” și abuzurile cocoloșite de colegialitate intelectuală. E egoism? E altruism? Oricine primejduiește autoritatea unui șef mediocru devine indezirabil, deoarece „inima este cel mai important organ genital al omului” (dintr-un eseu de la Bacalaureat), iar (din același loc) „poezia Sburătorul de Ion Haș Rădulescu este un omagiu adus aviatorilor români”. Așa e când „Nechifor stătea pe spate cu fatza în jos”. Acești adolescenți sunt viitorul partidelor și contingentul din care se recrutează politrucia haiducească. De ce te mai miri că există așa numitele „azile ale groazei”? Asta e cam de multișor poveste. „Homo homini lupus”. Egoism sau altruism? E egoism cultivat în grădina politicianismului universal și în politicile de stat. Are dreptate Gh. Schwartz: – Tăceți, oamenilor, că degeaba vorbiți și scrieți!
