[EXPLICAȚIE. Ca român-ardelean, sunt născut și botezat creștin-ortodox. Ca formație intelectuală (până la nivel de doctorat – „UB-B” Cluj), sunt logician și filosof, deci nu puteam – ca spirit științific – să nu evoluez (cinstit!) spre a fi un liber-cugetător. În ciuda faptului că am avut în familie 3 preoți (doi pur ortodocși, unul greco-catolic… Fuhrer-mujer „s-a rebotezat” (în Anglia fiind timp de patru ani) la cultul Baptist. A fost probabil și efectul vindecării ei „miraculoase” de o boală „zisă-necruțătoare”, poate, grație și norocului de a se afla și trata în U.K…. Eu – pe atunci, habarnist – n-am avut acest noroc… m-au ajuns din urmă „păcatele”. Mă aflu pe ultima turnantă înainte de a ajunge la finish…i.e., urna cu cenușă, care mă va purta în marele Neant… În seara de 22 decembrie 2024 am avut o „revelație” (în nici un caz una care să mă aducă la o reconvertire… crezul meu științific este de neclintit): au venit o mulțime de prichindei de la Biserica „Speranța” și ne-au colindat. Așa cum știu numai ei, ființe nevinovate. Nepoțelele mele – englezoaice – au asistat pentru data în viața lor la așa ceva. Nu pot descrie starea lor de „recepție”… Pentru mine, de aici a pornit totul… AUTORUL]
1. NAȘTEREA DOMNULUI IISUS (CRĂCIUNUL) ESTE UN MOMENT DE BUCURIE PENTRU ORICE OM DE PE PĂMÂNT, FIE EL CREȘTIN SAU NU…
Ca cetățean european – așa cum îmi place să mă simt – nu pot uita că „osatura de bază” a identității de sine a Europei a fost și este creștinismul! În ciuda anumitor „contestări”, venite din interiorul „bătrânului continent” sau de aiurea. Acest back-ground spiritual este continuarea liniei iudeo-creștine, consolidată de Imperiul roman de la Constantin cel Mare încoace („In hoc Signo vinces!”- bătălia câștigată de către Constantin împotriva lui Maxențiu, Ponte Milvio – Roma, „Podul Șoimului”, 28 octombrie 312). Înaintea „ruperii în două” (Împeriul de Apus și Imperiul de Răsărit) după moartea lui Teodosiu I – 395… Spiritualitatea creștină a culturii și civilizației europene a cuprins și alte continente și s-a nuanțat printr-o mare varietate de denominații până azi. Există – tot azi și în viziune destul de „conformistă” – trei religii monoteiste fundamentale: iudeo-creștinismul, budismul și islamul (nu neapărat în ordine „perfect-istorică”). Întrebarea pe care mi-o pun mereu este: putem vorbi de o superioritate a creștinismului și dacă „da”, atunci prin ce?
Un istoric serios al religiilor s-ar da cu capul de toți pereții: practic, mi se pare imposibil să faci o ordine, o sistematizare, chiar și o periodizare corectă a religiilor lumii… Chiar dacă am detașa principalele religii monoteiste din lumea de azi, ca fiind cele mai evoluate, și aici, vom găsi „spargeri în mai multe cioburi pestrițe”. Așa că, dacă m-am gândit ca, inițial, să fac – în intenție comparativă cu creștinismul – o scurtă prezentare a hinduismului, budismului, iudaismului, islamului, m-am împotmolit în jdemii de amănunte, nuanțe ce m-ar fi abătut de la scopul inițial al acestor rânduri. Poate, altădată, dacă „timpul meu” va avea răbdare cu mine… Așa că m-am întors spre creștinism. Dar – ca liber-cugetător declarat – nu voi face o analiză apologetică doctrinară, ci „voi citi” creștinismul într-un alt cod, într-o interpretare pur personală pe care, evident, mi-o asum… „Decriptarea” mea, dată evenimentelor reale și celor imaginare, considerate „narațiunea Vechiului și Noului Testament” nu reprezintă o erezie (!…), ci doar o „altă lectură posibilă”… Și voi începe cu Crăciunul. Iar acest lucru nu din rațiuni cronologic-doctrinare, nici încălcând ordinea „ierarhică” a importanței evenimentelor mitice (unde „nucleul-forte” doctrinar este Paștele – Învierea Domnului Nostru Iisus Christos), ci de dragul bucuriei, al fiorului speranței nutrite de toți copiii lumii în așteptarea lui Moș Crăciun…
2. „O, CE VESTE MINUNATĂ! ”…
Nașterea Domnului – „mântuitorul păcatelor noastre” – a fost prorocită din vremuri străvechi. Nu cred a fi o blasfemie să mă întreb de ce a fost nevoie de un „mântuitor”, de ce omul – creație a lui Dumnezeu („după chipul și asemănarea Noastră”) este predispus la „păcat”? Povestea cu „păcatul originar” și rolul nefast al muierii Eva (la incitația „șarpelui”… ia faceți o interpretare psihanalitică a „animalului”!…) este o simplă poveste… Biologic, omul este – structural – un predator! Doar morala, născută din timpuri imemoriale, mai putea face „ceva”, ca sistem de norme nescrise care să reglementeze viața comunitară (omul fiind cel mai „social” animal cunoscut; nu cred că și cel mai „sociabil”…). Ea – morala, cât de „primitivă” o fi fost la începuturile ei – era cea îndrituită să taxeze un act uman drept păcat sau nu. O formă de auto-apărare, auto-conservare a speciei homo sapiens sapiens…
Mesia / Messia este un personaj ce apare și în iudaism și în creștinism și în islam. [N.B., a nu se confunda Islam-ul ca religie, cu islamism-ul ca doctrină și practică social-politică]. Mesia trebuia să fie ultimul urmaș pe tronul lui David. În ebraică și arabă înseamnă „uns”, în greacă s-a tradus „Hristos” iar în latină, „Christus”. Pentru vechii evrei trebuia să fie un conducător politico-militar sau un personaj venit din ceruri, un Mesia-eliberator. În nici un caz un crucificat ca un infractor de rând, care a suferit și a fost învins de trupele străine, de ocupație (romanii)… Ei, abia acum începe „decriptarea”…
- V-ați întrebat de ce Mântuitorul trebuia să se nască în condiții atât de grele, in ieslele mizere ale unui grajd din Bethlehem, pe o vreme câinească de iarnă (fie ea și palestiniană)? Să fie încălzit de răsuflarea caldă a vitelor din acel grajd? Să nu fie născut dintr-o familie de nobili, de regi (vezi cazul lui Buddha Shakyamuni – Gautama Siddartha), ci într-o familie săracă aflată în fuga salvării de un rege nebun ce puse la cale „uciderea pruncilor”? Creștinismul a fost – la început – religia celor oropsiți, săraci, fără apărare în fața unor semeni-predatori…
- V-ați întrebat de ce a fost nevoie de immaculata conceptio („neprihănita zămislire”)? De ce păcatul originar este, până la urmă, „păcatul cărnii”, de ce biserica creștină, de mai târziu, avea oroare de împreunarea firească a celor două sexe? Cu toate că Dumnezeu le poruncise oamenilor să crească, să se înmulțească și să ia în stăpânire tot Pământul?
- V-ați întrebat de ce în bradul de Crăciun (obicei relativ nou, din cultura germană medievală târzie) se puneau mere (probabil și alte podoabe simple). Mărul?! De ce Magii au adus cadouri aur, smirnă și tămâie atunci când s-au închinat Pruncului Sfânt? Mai faceți o analiză psihanalitică!…
- V-ați întrebat de ce a trebuit jertfit Iisus Christos pe cruce, de ce a trebuit ca El, întruchiparea lui Dumnezeu în ființă umană, perisabilă, mielul – simbol al nevinovăției – să-și asume și să plătească prin sacrificiul său pentru păcatele oamenilor, spre a le aduce mântuirea? Numai așa, prin asemenea intervenție divină, mai exista o șansă de a-i readuce pe păcătoșii de oameni pe drumul bun? Ei – creaţia aceluiaşi Dumnezeu – nu se puteau lepăda, vindeca de păcate, prin prisma liberului arbitru ce le-a fost, și acesta, dăruit? Au încetat oamenii să fie „păcătoși” după marele sacrificiu? Orice păcat generează suferință (pentru semeni), deci orice păcat („generic – colectiv” al oamenilor) nu se poate depăși, vindeca decât tot prin suferință?
- V-ați întrebat care este simbolistică mai adâncă a Învierii? Nu doar o prefigurare „sublimată” a venirii primăverii, a renașterii naturii, a reînnoirii morale și spirituale? Și este chiar „piesa de rezistență” a întregului creștinism, indiferent de variantele sale!… Euharistia ne reamintește mereu simbolic și mereu la săvârșirea sa ce însemnă pâinea și vinul…
… La aceste lucruri (și multe, nesfârșite altele…) mă gândeam când priveam din balcon bucuria nestăvilită a copiilor ce cântau colinzi în acea seară de 22 decembrie 2024…
Da, eu – liberul cugetător – mi-am amintit: CREȘTINISMUL ESTE O RELIGIE A BUCURIEI, A BUCURIEI VIEȚII, A BUCURIEI DE A TRĂI…
3. ÎN LUMEA „OAMENILOR DE OAMENI” NU EXISTĂ BUCURIE MAI MARE CA NAȘTEREA UNUI NOU „OMULEȚ”, CA POSIBILITATEA DE A TE BUCURA DE BUCURIA COPILULUI…
Copiii sunt pentru noi mielul, simbol al nevinovăției. Ei se vor bucura mereu la primirea cadourilor (dulciuri, jucării, hăinuțe etc.). Chiar dacă stomatologii „baună” mereu „ceva” despre rolul nefast al dulciurilor pentru dantura prichindeilor… Bucuria celor mici este cu atât mai mare, când, după o așteptare înfrigurată (la propriu și la figurat!) vine Moșu’!… Câte speranțe, câte așteptări… Din păcate, există și pete uriașe de umbră: există o mulțime (uriașă, din păcate!) de copii care nu pot „primi” nimic (Moșu’, i.e., familia, cei apropiați ș.a.m.d. sunt prea săraci… nu-și pot permite acest lucru…). Câtă frustrare, câtă tristețe! Cu acte caritabile sezoniere nu se rezolvă problema… Ce să mai vorbim de folosirea lor (alături de femei, bătrâni, civili) drept „scuturi umane”? De „îmbrăcarea” lor cu centuri de dinamită, în atâtea acte de terorism fără noimă… Cei aflați în spatele unor astfel de „acte” se pot numi oare oameni? Ce să mai vorbim de exploatarea lor fizică și sexuală care le mutilează definitiv sfânta copilărie… Cum poate creștinismul – o religie a bucuriei (cum spuneam) – să abordeze astfel de situații? Cred că aici e „piatra de încercare” a creștinismului de astăzi!…
Dar să revenim la lucruri mai puțin sumbre…
(i) Nașterea Mântuitorului în acele condiții grele (de care pomenește „Noul Testament”) are o simbolistică aparte: orice naștere (fie „naturală”, fie „pe alte căi”…) înseamnă suferință pentru viitoarea mamă; ea nu este „răsplata” pentru comiterea „păcatului originar”, ci o consecință a imperfecțiunilor bio-anatomice ale ființei umane, în primul rând – zic antropologii – statura bipedă. Condițiile grele simbolice (iarna, frigul, mizeria ieslei etc.) ne sugerează că oriunde și în orice context, dacă e să vină pe lume, atunci va veni, orice copil…Așa cum nu există bucurie mai mare (pentru „oamenii de oameni”) la nașterea unui copil (indiferent de sex!… aviz anumitor habotnici!), tot așa nu există tristețe mai mare ca atunci când un părinte trebuie să-și îngroape propriul copil… Condițiile grele de la Bethlehem sugerează că viața (oricât e de frumoasă) nu înseamnă întotdeauna numai bucurie… trebuie să te lupți mereu să transformi răul în bine, tristețea și amarul într-un strop de fericire măcar… Si să nu uităm: creștinismul se vrea și o religie a salvării, a salvgardării de tot ceea ce reprezintă răul pentru om. Și sunt multe ipostaze ale acestui rău. Aici, creștinismul nu se deosebește de alte religii, probabil doar în ceea ce se înțelege prin bine și rău pentru om…
(ii) A face cadouri, a dărui pur și simplu… ceva… este latura senină, frumoasă a omului. Probabil că una din trăsăturile ce ne diferențiază la modul absolut de alte ființe vii. Dacă religia creștină este o religie a solidarității umane, mai ales în clipe grele, de nefericire, atunci acest lucru – dăruirea (de sine, a unor obiecte cu valoare nu neapărat materială ci, poate, doar simbolică) este cea mai nobilă trăsătură umană. Iar „dăruirea de sine” prin cumplitul sacrificiu al crucificării, este un „punct de cotitură” în destinul pe care vrea să și-l împlinească adevărata ființă umană. Un lucru mic, darul pentru copii, mai ales de Crăciun, vorbește pentru o întreagă lume, întreagă istorie… Să nu uităm niciodată să vedem în orice om (fie el, sau mai ales el, un copil) un „altul al nostru” (Hegel și, mai târziu, unele existențialisme)…
(iii) „Imaculata concepțiune” semnifică nu neapărat „alungarea omului din bordel” ci, mai degrabă respectul pe care-l datorăm semenilor noștri și mai ales femeilor ce au ca destin maternitatea. Eu nu găsesc reverberații adânc morale în acest act, ci mai degrabă o viziune de prevenire, de pre-întâmpinare a răului, păcatului ce-l ispitește pe acest homo predator la fiecare pas. Diavolul nu există, dar ar trebui să existe… tocmai în acest sens.
(iv) Învierea – nucleul creștinismului este dincolo de simbolistica sa naturalistă. Pentru că în fiecare clipă ceva din noi moare și în același timp se naște (să vorbească aici biologii!). Învierea este o re-naștere continuă și, dacă vrem să fim cu adevărat oameni, să ne desprindem cât mai mult de animalitate (o desprindere totală nu e posibilă), atunci, până la momentul „final” trebuie să ne re-inventăm mereu. Acesta ar putea fi și tâlcul „lumii de apoi”… Dar ca să existe o ÎNVIERE, e nevie, în prealabil de o NAȘTERE și, apoi, MOARTE. Acum, în aceste zile, suntem la momentul inițial… De aceea, el trebuie „vestit” tuturor, de aceea copiii sunt cei mai frumoși „vestitori” prin colindele lor…
Aș mai avea multe de spus… Da, creștinismul este matricea simbolică a culturii și civilizației europene! Mai este oare el necesar? Întrebare grea, la care nu cred că cineva – de bună credință, în sens general uman, nu religios – ar putea răspunde. Creștinismul a fost o etapă sine-qua-non în devenirea de sine a Europei… și nu numai! Poate că mai este…
Pledoaria mea în apărarea creștinismului are însă – cel puțin pentru mine – un alt înțeles:
Dumnezeu suntem noi, mai precis conștiința noastră. Ea este cel mai necruțător judecător al faptelor noastre. În fața ei nu putem avea nici cel mai faimos avocat din lume. Dialogul nostru cu Dumnezeu este – în fapt – un dialog cu noi înșine… Dacă Dumnezeu ne-a făcut după chipul și asemănarea Sa, atunci ceea ce noi numim conștiință de sine este o fărâmă de divinitate. Numai așa, prin noi, oamenii, Dumnezeu – ca entitate transcendentă sau imaginară – devine El însuși conștient de sine… Nu am comis nici o blasfemie, căci dacă omul și-l poate imagina, îl poate chiar concepe – „conceptual”, sic! – (mai mult abstract, decât figurativ) pe Dumnezeu, atunci DUMNEZEU EXISTĂ, la fel cât de real- existent este orice act al conștiinței. Omenirea din oameni nu piere odată cu individul. El, ca individ, „se dizolvă în neant”, dar capacitatea de generare de acte conștiente, generic – conștiințe, rămâne atâta timp cât omenirea va exista. Și odată cu ea, și DUMNEZEU!
Iată de ce e bine să dăruiești – măcar un zâmbet – copiilor, ființe cu adevărat, fără de păcat. DE ACEEA EXISTĂ CRĂCIUNUL!…
Citește și: Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
