Când ARCA, revista de cultură a Aradului, înființată în 1990, sub coordonarea redactorului–șef, poetul VASILE DAN, a avut nevoie de un critic literar, Gheorghe MOCUȚA a acceptat să scrie cronici despre cărți. Nu a încetat să scrie poezie, dar presiunea elaborării de texte despre textele altora îl acaparează cu pasiune. Cronicile și recenziile literare (apărute în reviste, Arca, Poesis, Orizont, Vatra, Luceafărul, Familia) vor fi adunate în volum, transformând articolele de presă în carte de rânduit în bibliotecă. Menționăm volumele de critică literară, care-i îmbogățesc biobibliografia: La răspântia scriiturii (1996), Pe aceeași arcă (2001), Sistemul modei optzeciste (2004), Pasiuni de la capătul nopții (2008), Printre nouăzeciști (2013), Lecturi libere într-o țară ocupată (2015) și monografia dedicată Schwartz contra Schwartz (postum, 2018). Mai menționăm Dicționarul bibliografic al scriitorilor arădeni (2014), precum și Întoarcerea lui Ulise (2007), despre receptarea teatrului lui Eugen Ionescu în critica românească.
Criticul literar și poetul Gheorghe Mocuța, născut și stabilizat în Curtici, a predat elevilor limba română și limba franceză (licențiat al Filologiei timișorene), a fost primar și director liceal în localitatea natală. Și-a afirmat virtuțile scrisului în jurul revistei de cultură a filialei Arad a USR, Arca, înființată în februarie 1990. În explicația la volumul Pasiuni la capătul nopții (2008), G. Mocuța pomenește de rolul ingrat al cronicarului literar de a fi „un cititor blestemat”, „obligat” să lectureze nu doar ceea ce i-ar face plăcere. Scriitori valoroși, dar provinciali, sunt „exilați și uitați”, deci ignorați. De aceea, ca „cititor de la margine”, „într-o fundătură a provinciei”, după expresia lui I. Bogdan Lefter, e îndemnat să renunțe la „complexele provinciale” și să scrie cu obiectivitate despre colegi, iar textele sale să zburde „pe aripile (cu)vântului”. Nu e comod să scrii despre cunoscuți, după cum judecățile sale au o suficientă doză de părtinire.
Mărturisirea sa pare un regret: „dacă eram om serios nu renunțam la politică, pe când ajunsesem primar”. Dar încăpățânarea sa, râvnind „la nurii literaturii”, îl readuce printre cărți, între timp mai îndeletnicindu-se cu cultivarea verzei și a părădăicilor. Ce-ar zice de un asemenea critic un cititor cu coate bătătorite în bibliotecile universitare? Câtă încredere se poate investi într-un profesor de limbă românească din sat care cultivă zarzavaturi și îngrijește de pomi fructiferi? Numai că „la capătul nopții”, adică dimineața, pasiunea cititului îl ademenește spre scris, grădinărind în „inepuizabila și păguboasă literatură”.
Criticul literar Gheorghe Mocuța și-a consumat lecturile (și scrierile) în bună parte din scriitorii acestui vest de țară,
fie din pricina curiozității de a diagnostica „literatura de pe margine” (se afla la frontiera limbii române), fie pentru „lecturile de la capătul nopții”, cu preferințe pentru Florin Bănescu, Gheorghe Schwartz, Lia Alb, Angela Marinescu, Vasile Dan, Francisc Vinganu, Mihai Traianu ori Vasile Leac. Scriitorii consacrați, prin revistele din marile centre universitare, au devenit preocuparea criticilor literari consacrați de scrisul redactorilor acestora, iar publicarea unor cronici în România literară, Steaua, Tribuna, Convorbiri literare și alte câteva este considerat un semnal al valorii și un certificat de accedere între scriitorii Uniunii, la premii și prestigiu, la traduceri și lansări la târguri de carte.
Critica literară provincială are de luptat cu o mentalitate: nu poți să scrii nepotrivit (și rău) despre un coleg care ți-e prieten literar, îl întâlnești la activitățile culturale. Așa că adeseori cronicile de carte sunt părtinitoare, encomiastice și amiabile. Provincialismul creează un complex de informare și de boemă literară, aderența la un sistem coerent de atitudini. Scriitorul ori criticul literar, esteticianul ori filosoful beneficiază de avantajele promovării în centrele mari universitare, la revistele literare ori în juriile de acordare a premiilor.
Profesorul Gheorghe Mocuța avea pasiunea cititului și scrisului, iar aceste două aptitudini îi stimulează opiniile.
Dimineața, „la capătul nopții”, odihnit și cu mintea sedusă de curiozitate, autorul citește în vederea elaborării cronicilor de carte. La Curtici sau Arad, sosesc cu întârziere cărțile proaspete, adeseori după ce alți critici publică deja cronici, în revistele din capitală ori în celelalte capitale de „țări” (Cluj-Napoca, Iași, Timișoara). Atenția acordată scriitorilor din „partium” și „banatium” este întreținută de cunoștințe, prietenii pe bază de locație: Bănescu a locuit în Arad, Schwartz și Iuliana Petrian ocupau un apartament în Piața Catedralei, Lia Alb, Vasile Dan, Ion Corlan, Ligia Holuță, Cătălin Lazurcă, D. Damaschin, V. Leac sunt arădeni, Vinganu (dascăl în Curtici) și Mihai Traianu (tot pe-acolo), Robert Șerban e timișorean, Angela Marinescu s-a născut în Arad, Petre Stoica face grădinărit prin Jimbolia, Ciocârlie e universitar timișorean, Bodiu – brașovean, Pora – timișorean, Evu – din Hunedoara, Paulina Popa, poetă născută în Ciuntești (Arad), stabilită în Deva etc. În plus, Gh. Mocuța își face un exercițiu de excelență, scriind despre români din diasporă (Țepeneag, Miloș), despre Cărtărescu, Nichita, Buzea etc.
Ar mai fi o problemă, dedusă din profesură. Predând literatura, curriculum îl obligă să fie riguros, sistematic, să respecte programe, să elaboreze analize literare pe baza unei structuri ”recomandate” de îndrumări ministeriale. În discursul său se instalează un anumit canonism, care se manifestă – vrând-nevrând – mai ales în critica literară. Am observat-o și la alți profesori care scriu pentru cărți, în ciuda efortului lor conștientizat de glisare spre un alt tip de stil, estetic, după modelul manolescian, de ex. Mai mult, fiind solicitat să fie un cronicar/ critic literar la revista Arca, deși vocația îi este poetică, trebuia (accentuez) să scrie contratimp, să-și asume sincraziile publice și să cumpănească atitudinea dintre amiciție și obiectivitate valorică. În scriere, multe se învață scriind necontenit.
În Pasiuni la capătul nopții, titlurile esențializează ideea: Andrei Codrescu: o saga a aventurii americane; Andrei Șerban: Viața între dialog și monolog; Ion Miloș: Ipostaze ale iubirii și exilului. Lui Schwartz i se atribuie o viziune a istoriei prin anti-eroii săi (cu referire la romanul Cei O Sută), iar Florin Bănescu recuperează mitul prin povestire; Cătălin Lazurcă se găsește ”în căutarea celebrității”, iar Petre Stoica e bătrânul poet într-o margine de lume. Vasile Dan scrie despre ”poemul viu” și ”urcarea treptelor”, apoi descrie erezia modernă a lui Vinganu, levitație și asceză la Ligia Holuță, Mihai Traianu e tălmăcitorul zodiacal, iar Vasile Leac e junele Don Quijote.
În eseurile de prezentare a volumelor, esențializează contextul, particularitatea și stilistica, folosind un limbaj cumpănit, argumente prin citare, dar în care harul poetic înfrumusețează discursul cu elegante sinteze verbale: „Cărtărescu e arheolog al ființei” și „creator de viziuni”; Negoiță are „obsesia modernă”, Cimpoieșu e „mare iubitor de paradoxuri”, Ciocârlie configurează „un centru al marginii”, Schwartz e „un creator fericit”, construind „o utopie a umanității” (în Cei O Sută), Pora are „fibră gogoliană”, Bănescu traversează „o strategie a gugulanului” dinspre „magia povestirii”, Ov. Pecican elaborează „o proză cinstită și directă”, schimbând „realitatea vieții cu realitatea literaturii”, Stoica e „patriarhul din Jimbolia”, Foarță e „redutabil vânător de iluzii stilistice și un fericit colecționar de himere imprimate”, Angela Marinescu propune „un lirism sălbatic, brutal și crud, negru și chirurgical”, Vasile Dan e poet „cu o lirică subțire ca un laser”, „modern cu vigoare și prospețime”, Vinganu e „poetul risipitor, înzestrat cu talent și noblețe”, Evu a avut un destin „înnobilat de strălucirea metaforei și verbului”, fiind „trubadur al generației sale”, iar Leac scrie și un asemenea vers: „mă bucur și eu ca prostul când cineva îmi citește o poezie”.
Cronicile literare au fost scrise pentru revista de cultură Arca din Arad. O anumită grabă stă sub semnul pasiunii și presiunii de a încheia mulțumitor recenziile până la începutul zilei. Folosește citate ca argumente pentru idei, fiind determinat să esențializeze și să comprime expresia în sintagme relevante, adeseori cu grație căutată. Gheorghe MOCUȚA a avut preponderent har de poet. Cunoscând activitatea din atelierul lirismului, a dobândit știința interpretării textelor altora.
În ceea ce mă privește, să nu credeți, stimați cititori, că e chiar lesne de a scrie despre un volum de critică literară.
E un fel de critică a criticii, iar dificultatea derivă din potențialitatea confuziei planurilor de idei. Critica literară nu excelează prin a fi operă de creație, ci una de eseistică, de evaluare, comparare și rânduire în cel mai potrivit loc din ierarhia literaturii. Gheorghe MOCUȚA consumă multă sârguință de a fi deopotrivă creator de poezie și analist eseistic, de a fi un excelent cititor, precum și un critic literar tenace, pasionat și explicativ.
Citește și:
- Literele arădene sunt în doliu. S-a stins scriitorul-profesor Gheorghe Mocuța
- Gheorghe Mocuța: „Îmi trăiesc poezia cu ardoarea cu care mi-aș trăi viața”
