Un al treilea moment dezastruos pentru armata germană în 1944 l-a constituit ieșirea României din alianța cu Germania prin lovitura de stat de la 23 august și alăturarea Națiunilor Unite.
Relativa liniște și stabilitatea de pe frontul din Moldova și Basarabia au fost definitiv sparte de ampla și puternica ofensivă sovietică declanșată de fronturile 2 și 3 ucrauinean în 20 august, prin care se urmărea scoaterea României din război și debușarea în Balcani și peste Carpați în Europa Centrală. În apărare se aflau 50 de mari unități, din care 27 române și 23 germane, dispuse pe linia de frot consolidată încă din luna mai. Armata sovietică avea în compunere 92 de divizii, plus alte mari unități între care 6 corpuri de tancuri și mecanizate însumând 930 mii de oameni, iar împreună cu formațiunile din spate 1250 mii. Cele mai numeroase forțe sovieticii le-au concentrat în sectorul de rupere dintre Iași și Erbiceni (60 la sută). Sovieticii aveau o superioritate de 3 la 1 la mari unități, 8 la 1 la blindate, 6,5 la 1 la artilerie. Iar în sectorul de rupere sovieticii aveau 225 de tunuri la kilometru de front, față de 35 cât aveau românii. (Ioan Valeriu Tuleu, Războiul trăit, p. 89). În aceste condiții era foarte greu de presupus că apărarea va rezista în fața unei operațiuni ofensive declanșată cu toată puterea. Lucru ce s-a și întămplat încă din prima zi a ofensivei.
În dimineaţa de 20 august 1944, la ora 5,15, în sectoarele de rupere din Moldova, între Rediul Mitropoliei (15 km n-n-e. Iaşi) şi 5 kilometri nord Erbiceni, pe un front de circa 25 kilometri, iar în Basarabia în capul de pod de la sud Tighina a fost dezlănţuită pregătirea de artilerie şi aviaţie, cu o durată de o oră şi 45 minute, de o violenţă nemaiîntâlnită. Focul năpraznic a reuşit să nimicească aproximativ 40 la sută din ţintele propuse. După terminarea pregătirii de foc, s-a produs un puternic atac al infanteriei şi al tancurilor.
Atacul principal al Armatelor 27 şi 52 Infanterie şi Armatei 6 Tancuri sovietice a fost dat în flancul drept al Diviziei 1 Infanterie, dispusă pe Valea Oilor, între Târgu Frumos şi Podul Iloaiei şi la Divizia 5 Infanterie română şi 46 infanterie germană. Până la ora 13, sovieticii au pătruns în oraşul Iaşi, bombardat anterior de circa 100 de avioane, şi în zona Podu Iloaiei. Contraatacurile executate cu Diviziile 3 Infanterie, 18 Munte şi Divizia 1 blindată română au fost respinse cu pierderi mari. Şi în Basarabia, ofensiva Frontului 3 ucrainean pornită din capul de pod Tighina, a progresat iar până în seara de 20 august inamicul a rupt apărarea pe un front de 35 kilometri, pulverizând dispozitivele diviziilor 4 Munte şi 21 Infanterie române şi diviziilor 15 şi 36 infanterie germane, pătrunzând pe o adâncime de 12 kilometri.
Aceste prime ore şi zile ale ofensivei sovietice de pe frontul din Moldova sunt povestite şi trăite diferit de soldaţii din tranşee, în funcţie de locul unde se aflau, funcţia şi puterea de selecţie a evenimentelor. Ilie Dumitru, comandant de companie în batalionul 27 pionieri, a fost teribil de impresionat de bombardamentul de artilerie: „În zorii zilei de 20 august am fost treziți de un zgomot înfiorător. Versantul Văii Bahluiului, din fața noastră, nu se mai vedea. Totul era numai fum și praf, iar zgomotul bombardamentului devenise infernal. Nu se mai puteau deosebi exploziile una de alta, exista numai un tunet continuu de credeai că se scufundă pământul. Nu am văzut tot timpul războiului un astfel de bombardament, de o asemenea intensitate și pe o așa mare adîncime a frontului. Bombardamentul cuprindea întreg spațiul de la linia întâi a infanteriei până la poziția artileriei de sprijin. Aici a fost Iadul!” (Alesandru Duțu, Armata română în război, p. 294)
Principala grijă a soldaţilor şi comandanţilor direcţi a fost aceea de a scăpa cu viaţă din infernul în care nimeriseră, pentru a nu cădea în prizonierat, mai ales că au fost suficient de mult înfricaţi cu lagărele siberiene. Arădeanul Alexandru Trânc, din Regimentul 85 Infanterie, nu a reuşit însă să scape cu bine, din teribila înfruntare, cu toate că a încercat împreună cu camarazii să se desprindă de inamicul care ataca din toate părţile: „În dimineaţa de duminică, 20 august, ruşii or dat atacul la Iaşi. Noi eram într-un colţ, la Belceşti-Valea Oilor, în stânga Iaşiului, ceva mai sus de oraş. Şoseaua de Iaşi se afla cam la vreo 5 kilometri distanţă de noi. La noi n-or putut pătrunde ruşii pentru că i-a oprit artileria, care trăgea cu toate tunurile şi cu brandurile de ziceai că-i katiuşa românească, aşa că nici musca nu s-o băgat pe la noi, dar or spart frontul în altă parte. În următoarea zi, lunea, m-am dus după mâncare la batalion, care se afla cantonat într-o şcoală de agricultură, unde se aflau tot felul de pomi. Erau acolo domnul căpitan Curelaru, comandant la companie, domnul locotenent Chira Marian, comandantul de pluton şi sublocotenentul Lăzărescu Nicolae. Ei erau comandanţii noştri. De acolo am văzut în vale soldaţi de la alte unităţi cum se retrăgeau cu armele la ei. Aveam cu mine un prieten de la brandurile de 120 de milimetri. Acela îmi zice: „Hai cu mine să fugim şi noi”. Dar cum să merg, să las grupa, i-am spus eu. Aşa că am stat acolo, dar nu a mai venit mâncarea şi pe la ora 3 m-am întors la pluton fără ea. Când am ajuns, ai mei erau toţi echipaţi să plece, aşa că am ajuns în ultima clipă. Sublocotenentul era cu puşca şi raniţa mea la el. Hai Popa, mi-o spus, că aşa mă numeam atunci. Am plecat dar ne-o oprit căpitanul pe linia a doua, care ne-o cerut să facem o tragere demonstrativă, cu tot armamentul. Trebuie să spun că noi eram echipaţi cu puşti ZB şi mitraliere. Domnule căpitan, ne prind ruşii dacă mai stăm aici, am zis noi. „Am ordin să stau să apăr poziţia până la capăt”. Căpitanul era mai vechi pe front, fiind şi rănit în campania din Rusia. Atunci locotenentul a dat un ordin: „Companie, după mine marş”, spunând că nu vrea să-l prindă ruşii acolo. Nu a mai zis nimic căpitanul, deoarece se temea de soldaţi, pentru că nu i-o lăsat să mănânce prune din livada şcolii, el dorind să facă pălincă din ele. Până la urmă le-or mâncat ruşii.” (Ioan Valeriu Tuleu, Războiul trăit, p 101)
Aflat la 10 kilometri de prima linie a frontului, sublocotenentul Ion Lăzărescu, comandant de pluton în Regimentul 89 infanterie rememora încrâncenarea luptei din 20 august:
„Abia intrasem în pădure, când aviația inamică începuse survolarea pădurii, la mică înălțime, lansând renumitele coșuri cu grenade. Pădurea multiplica ecoul exploziilor și ale vibrațiilor motoarelor. Panica era iminentă. Gloanțele mitralierelor avioanelor loveau și aruncau țăndări și din copaci dar se aud și țipetele și văicărelile unora cerând și implorând ajutor. Caii se zbat în hamuri. După circa 15-20 minute liniștea așternută este sfărâmată de noi țipete. Nori de praf se ridică dinspre nord și se tot înalță de la pământ, ca ceața de dimineață. Norii cresc și bubuiturile parcă se apropie, iar exploziile par că însoțesc norii de vârtejuri. Pe măsură ce cresc, deslușim înfrățirea dintre calul în galop și omul ce nu-l mai putea stăpâni. Ostașii îngroziți țintesc către mogâldeața disperată ce se îndreaptă spre noi. După dealul din față apar și chesoane ce fac salturi de circ cu oamenii clătinându-se dintr-o parte în alta. Ostașii sunt fără echipament, fără vestoane, fără căști și bătând caii își caută în fugă salvarea. Telefonul sună prelung neîntrerupt , iar în cască se aude: „Opriți, la nevoie și prin foc de armă pe toți fugarii de pe front”. (Alesandru Duțu, Armata română în război, p. 296)
În aceste condiții unitățile românești se retrag rapid încercând să se desprindă de inamic iar în multe locuri retragerea capătă aspect de debandadă. Ion Antonescu care face o inspecție din avion, în 22 august, a zonei este foarte surprins de imaginile vizionate și nu înțelege cum s-a putut întâmpla așa ceva. Una din explicații este și faptul că comandamentele româno-germane nu au reușit să prevadă locul de unde se va da lovitura principală și nu s-au putut efectua contraatacuri cu formațiuni de blindate pentru că acestea fuseseră retrase de germani și trimise pe frontul central.
În seara zilei de 23 august, forţele sovietice se aflau pe aliniamentul nord Târgu Frumos, sud-vest Roman, nord Bârlad, nord-vest Huşi, nord Chişinău, est Leova, nord Tatarbunar, la 50-60 kilometri de aliniamentul Focşani – Nămoloasa – Brăila unde se preconiza a se organiza o puternică rezistență. Frontul 2 ucrainean pătrunsese aproximativ 80 de kilometri în adâncimea dispozitivului româno-german, pe un front de circa 240 de kilometri, iar Frontul 3 ucrainean a pătruns 110 kilometri, pe un front de 350 kilometri. În zilele următoare forţele sovietice s-au îndreptat către poarta Focşanilor şi în sudul Basarabiei. Aşa cum aprecia generalul Ilie Şteflea, în 29 august: „situaţia din ziua de 23 august 1944 nu mai permitea restabilirea apărării pe frontul fortificat F. N. B. chiar dacă trupele noastre ar fi continuat să lupte.” (De la Stalingrad la bătălia Moldovei, p 421)
Aprecierea făcută de şeful Marelui Stat Major al armatei române a fost făcută, cei drept, după lovitura de la 23 august 1944, însă este cert că trupele române şi germane erau într-o retragere, transformată într-o fugă disperată în multe sectoare ale frontului, care a fost apoi accentuată de evenimentele din după amiaza zilei de 23 august de la Bucureşti.
Ordinele din 23 august, ultima zi de alianţă cu germanii, erau contradictorii şi reflectau deruta care a cuprins soldaţii, dar mai ales comandanţii de unităţi care pierduseră legătura cu subunităţile şi, mai ales, nu dispuneau de informaţiile necesare. Într-o situaţie dificilă şi extrem de periculoasă avea să fie pus şi sublocotenentul Ioan Şuţa, de la Regimentul 5 Vânători în acea noapte de 23 pe 24 august, cea mai dificilă din tot războiul pe care românii l-au dus împotiva sovieticilor:
„În seara zilei de 23 august 1944, aflat la Elisabeta Doamna, comandantul companiei, căpitanul Dumitru Miniş, mi-a ordonat ca după începerea deplasării batalionului către Bacău să mă încolonez înapoia acestuia, realizând astfel aşa zisa ariergardă. Această decizie a fost o mare eroare tactică, ca şi folosirea mea, insuficient de experimentat la astfel de acţiuni. Era un cer senin, cu luna plină dinspre nord, care lumina deplasarea trupelor noastre, dar înspre înapoi era beznă de zmoală, ceea ce a făcut să nu putem descoperi inamicul care ne urmărea.
După un marş de câteva ore, aproape de miezul nopţii, batalionul s-a oprit şi maiorul Constantin Cosmulescu m-a chemat şi mi-a spus: „Mânzule, cheamă toţi comandanţii de companii la mine pentru că am primit ordin să ne întoarcem de unde am plecat şi să reocupăm poziţia de apărare de la Elisabeta Doamna. Era o decizie cutremurătoare, pentru că toţi ştiam că poziţia respectivă fusese ocupată de inamic. După câtva timp de marş înapoi am luat contact cu inamicul, angajând o luptă pe viaţă şi pe moarte, atât în lungul şoselei cât şi în lanurile de porumb din apropiere. Maiorul Cosmulescu a fost răpus de gloanţe cu arma în mână”. (De la Stalingrad la bătălia Moldovei, p. 464)
Catastrofa iminentă ce se anunța, posibilitatea ca rușii să pătrundă dincolo de linia fortificată Focșani-Nămoloasă-Galați, a determinat factorii politici și militari din București să găsească o soluție salvatoare. Soluția a fost lovitura de palat din după amiaza zilei de 23 august, când conducătorul statului, mareșalul Ion Antonescu și vicepreședintele Consiliului de Miniștri, Mihai Antonescu, au fost arestați la Palatul regal din ordinul regelui Mihai I, care la ora 22,20 din seara aceleiași zile a citit o Proclamație radiodifuzată la radio:
„În ceasul cel mai greu al istoriei noastre am socotit în deplină înțelegere cu poporul meu că nu este decât o singura cale pentru salvarea țării de la o catastrofă totală: ieșirea noastră din alianța cu puterile Axei și imediata încetare a războiului cu Națiunile Unite…Alături de armatele aliate și cu ajutorul lor, mobilizând toate forțele națiunii, vom trece hotarele impuse prin actul nedreptate la Viena, pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub ocupția străină”. (Asociația Națională a Veteranilor de Război, Tradiție și istorie, E. Contrast 2005, p 331)
Tot în acea noapte s-a format un nou guvern, condus de generalul Constantin Sănătescu. Armatei i s-a cerut să înceteze luptele cu forțele sovietice, iar germanii au fost obligați ca în termen de 24 de oe să părăsească pământul țării. Surpriza întoarcerii armelor împotriva foștilor aliați și lupta alături de foștii inamici a fost uriașă. Comandanții și soldații de pe front aflând de la radio de noua situație. Vestea celor întâmplate la Bucureşti în după amiaza zilei de 23 august a fost adusă pe undele radio la ora 22,20 și în țară când s-a difuzat „Un comunicat important către ţară”. A fost ca un trăznet care a lovit din senin, dar care a provocat o mare bucurie, pentru că s-a înţeles că războiul s-a sfârşit, iar oamenii, şi mai ales mobilizaţii, se vor putea bucura de pace. În unităţile militare s-a dat alarma de luptă în jurul orei 12 din noapte. Soldatul Şeran Dumitru mobilizat la Regimentul 1 Roşiori, a aflat şi el cu surprindere de întorsătura pe care au luat-o evenimentele:
„La 23 august ni s-a dat alarma, la 12 noaptea, când am primit muniţie de război şi ne-am deplasat în cetatea Aradului. Am stat acolo două zile iar ofiţerii ne-or spus că am făcut armistiţiu cu ruşii. „Măi băieţi ne-o explicat un căpitan, s-a făcut armistiţiu cu ruşii, nu mai luptăm cu ei, acuma luptăm cu nemţii. Ne facem frate şi cu dracu până trecem puntea”. (Ziarul Măsura din Arad, nr 128 din 9-15 februarie 2011) Cordoş Adrian, gradat în Regimentul 93 Infanterie a trăit un moment şi mai bulversant: „Am fost trimişi iniţial să ne luptăm cu ruşii, cu brandurile de 120 de milimetri, dar armistiţiul de la 23 august ne-a prins chiar în gara Arad, când ne îmbarcam pentru frontul din Moldova. Aşa că, în loc să ne luptăm în est cu sovieticii, ne-am întors spre vest, împotriva nemţilor şi a ungurilor”. (Ziarul Măsura nr 121 din 22-28 dec 2010)
După ora 23, generalul Gheorghe Mihail (șeful Marelui stat major) dă o directivă operativă prin care se comunică oficial întregii armate române de pe front şi din zona interioară că: „Armata română încetează lupta alături de trupele germane în scopul de a obţine pacea de la Naţiunile Unite şi de a reîncepe lupta alături de forţele armate ale acestora pentru eliberarea Ardealului de Nord”. (Institutul de Istorie Nicolae Iorga, Din cronica unor zile istorice, E Academiei, p. 104). Imediat după miezul nopţii, trupele române primesc un ordin telegrafic din partea Marelui Stat Major prin care se cere de a se permite plecarea din ţară a unităţilor germane şi de a nu răspunde cu foc decât în cazul în care sunt atacate sau se încearcă distrugerea unor obiective româneşti.
Pe front, în funcție de situația concretă de pe teren, comandamentele și trupele române și germane, s-au urmărit s-au suspectat și s-au menajat reciproc. În timpul ralierii de pe frontul din Moldova, diviziile române au mărșăluit în unele locuri pe aceleași itinerarii cu trupele germane, despărțirea de foștii camarazi făcându-se amical, „într-o atmosferă foarte caldă așa cum s-au parecut lucrurile la Diviziile 13 infanterie română și 46 infanterie germană. În momentul în care au aflat vestea trecerii României de partea Națiunilor Unite, ofițerii români aflați în capul de pod de la Oancea care protejau (împreună cu militarii germani) trecerea trupelor române și germane la vest de Prut „au izbucnit în urale de bucurie, în timp ce pe fețele germanilor se citea uluirea”. Așa cum avea să consemneze peste ani fostul sublocotenent Ion Ogiolan comandantul subunității germane din zonă, uluit de această veste a întrebat dacă trupele vor deveni agresive: „Ordinul primit – i-a răspuns colonelul Gheorghe Burghelea – nu prevede astfel de dispoziții, ci se ordonă numai să încetăm focul și să ne retragem. Nu cred că se va ajunge la o asemenea ruptură. Nu cunoaștem în ce condiții s-a cerut armistițiul și nici care sunt obligațiile ce decurg din cadrul lui. Ce va fi mâine vom vedea. Apoi, mai consemnează Ogiolan, „cei doi și-au strâns mâinile, ofițerii celor două părți s-au salutat și s-au retras la unitățile lor.” (Alexandru Duțu, Armata română în război, pag 321).
Hitler şi Comandamentul Suprem German au fost luaţi prin surprindere de evenimentele din România şi pe moment nu au avut replică. Apoi fuhrerul s-a raliat ideii lui Gerstenberg (comandantul aviației germane din România) de a ataca și cuceri Bucureştiul pentru a numi un nou guvern condus de un general filogerman. „Arestaţi imediat camarila trădătorilor; înăbuşiţi o eventuală răscoală. Formaţi un nou guvern prezidat de un general filogerman”, suna ordinul fuhrerului german. Într-adevăr, trupele germane din apropiere se mişcă spre capitală, iar aviaţia bombardează centrul oraşului, având ca ţintă principală palatul regal. Din acest moment Germania se găsea „de factum” în stare de război cu România.
Întoarcerea de front efectuată de Armata română a deschis drumul armatelor sovietice spre Balcani și spre Ungaria constituindu-se astfel într-o adevărată catastrofă pentru armata germană care va pierde astfel și resursele de petrol absolut necesare pentru mașina de război nazistă, apropiind cu circa șase luni sfârșitul războiului.
Citește și:
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (II) | Catastrofa germană de pe Frontul de Est
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (I) | Debarcarea aliată din Normandia
- de același autor – AICI
