LUMEA CA O VOMĂ sau GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI (xv)
„CITIUS, ALTIUS, FORTIUS” sau „PROPITIUS, INSATIBILIS, FEROCIOR”?
… Adică… „Mai repede, mai sus, mai puternic” sau „Mai grăbit, mai nesățios, mai feroce”?… That is the question!… Mai pe româno-ardelenește, JOCURI OLIMPICE sau „JOCURI” RĂZBOINICE?
1. Să începem cu… începutul…
I.e., cu ziua de 26 iulie, spre seară (aici, în Anglia), peste English Channel / La Manche (aici, din Anglia), pe Sena cea cam murdară și udătoare de Lutetia / Paris („dincolo”, in France)… Dacă ar fi să mă iau după „o parte a presei” britanice (<<Daily Mail>>, for instance!), atunci „Regele Soare” (Ludovic al XIV-lea) ar trebui să se răsucească în mormânt… are noroc că „locul de veci” a fost devastat de „revoluționarii” (Reziștii – „Cocoșului galic” sau burtăverzimea) de la 1789… De ce? Păi, „să ia lecții” de la prea-republicanul Emmanuel care s-a întrecut în fastul (a la francaise…) cu ocazia deschiderii („festive” e puțin spus!…) a Jocurilor Olimpice de Vară, ediția 2024… M. le President de la Republique: „se va vorbi despre asta și peste o sută de ani…” Sic! Recorduri (nu olimpice!): a 33-a ediție a J.O. moderne, la 100 de ani de la ultimele organizate de Paris – 1924, a treia onoare ce revine Lutetiei (după 1900 și 1924), egalând astfel Londra… Ce mai, or-bi-tor!… cu mult peste „Serbările galante” (veche co-producție cinematografică româno-franceză; în stilul „clasic”: ei cu actorii, noi cu caii și locația de filmare…)… Păcat că Madame la pluie a ținut morțiș să ne reamintească – Parisul este doar la o aruncătură de vreo două bețe de Londra… În rest, toate bune și frumoase… până acum… mai puțin atentatele la mai multe linii de TGV cu o seară înainte… Oare, „cui prodest”?…
2. A doua zi („The Day After”, dar nu producția yankee…)
La Tușnad-Tusvanyos (la vreo peste 2000 Km., de aici, din Anglia…), „ambasadorul itinerant ne-numit” al U.E. în Rusia și China, Viktor Orban ur, a rostit o amplă cuvântare la deschiderea oficială a Universității de Vară – anul acesta, sub deviza „Pe drumul drept”… În afara mențiunii că (acum) nu a mai primit „instrucțiuni diplomatice” de la Bula lu’ Pândaru, dar a primit de la Bruxelles, nimic notabil… Textele obișnuite. Apă de ploaie de pustă, nu ardelenească, nu britanică… Doar că acum trebuie să ținem cont că Ungaria e la conducerea rotativă a U.E., Donald Duck (zis Trump) este „ante postas”… Europei unde, mai la Est, avem o altfel de „Olimpiadă”, una războinică, sub deviza Propitius, Insatibilis, Ferocitor… Năucitoarelor străluciri de la Paris și Versailles li se contrapune mizeria oribilă prin care trece vecina noastră, Ukraina… De aceea, în fața mea, eu văd două tipuri de „jocuri”: J.O. – cele fastuoase (adulate și contestate deopotrivă de mass media de pretutindeni) și cele războinice… Ultimele numai „jocuri” nu se pot numi iar comentariile internaționale au obosit deja în a condamna războiul de agresiune al Maicii Rossia…
3. Am avut inițial intenția de a contrapune jocurile olimpice „jocurilor” războinice.
Cu atât mai mult cu cât, de la începuturile lor, Jocurile Olimpice din vechea Hellas / Ellada (documentate încă de pe la anul 776 î.H. / î.e.n.) își propuneau încetarea conflictelor dintre polisurile grecești, cel puțin cu o lună înainte de desfășurarea lor, în cinstea lui Zeus, la Olympia (și… la concurență cu Jocurile Pitiene – Delphi). Dar, reactualizându-mi cunoștințele, mi-am dat seama că – în loc de contrapunere, opoziție, incompatibilitate – avem de-a face, mai degrabă și cu condescendență spus, cu o complementaritate; dacă nu chiar cu o intersecție… Iar ca argument, redau un text din „Jurământul Olimpic”, cred:… „Cel mai important lucru la Jocurile Olimpice nu este să câștigi, ci să participi, așa cum în viață nu contează triumful, ci lupta (s.n.). Esențial nu este să cucerești, ci să lupți bine (s.n.)”. Că aceste vorbe frumoase aparțin sau nu baronului Pierre de Coubertin, unul dintre părinții (sigur, principalul!) Jocurilor Olimpice moderne (reluate în 1896), contează azi prea puțin… Cele două tipuri de jocuri „olimpice” (sportiv și belicos) nu mai par a fi în aprigă contradicție, cel puțin în prezentul nostru destul de lugubru… Cea mai proaspătă dovadă se află în două lucruri – cred eu – semnificative: Pe de o parte, Președintele Macron sugerase lumii actuale ca – cel puțin pe perioada Jocurilor Olimpice de la Paris – planeta să se abțină de la conflicte armate; a vorbit la pereți! Pe de altă parte, conflictele (nu neapărat „cu mânuși”) dintre comentatorii entuziasmați și cei indignați chiar vis-a-vis de deschiderea festivă a J.O.: pentru unii, o apologie a diversității, pentru alții, o blasfemie la adresa bunei credințe „creștine”… Iată cum a fi „prea a la francaise” duce la poziții belicoase!… chiar în sânul J.O. (re-subliniez, ca altă dată: corect spus este J.O. și nu pur și simplu „Olimpiadă”; ultimul termen acoperă perioada dintre două ediții succesive al J.O. și servea, în antichitate, și drept reper calendaristic… totuși nu-i nici un mare bai dacă, azi, oamenii fac economie de limbaj…).
4. Unde naiba o fi „veriga lipsă”/ „puntea de legătură” între Jocurile Olimpice și „Jocurile”… Războinice?
Cred că aici avem cel puțin două jaloane: jocul și omul… Johan Huizinga – într-o carte de referință („Homo ludens” – 1938) „unește” jaloanele respective: „un mod de-a explica cum îți dezvoltă oamenii abilitățile [competențele, performanțele, capacitățile, n.n. ] (…) Jocul face posibilă înțelegerea lumii din afara noastră… ”. În vechile teorii antropologice homo faber („omul care muncește”) e în contrast cu homo ludens („omul care se joacă”)… Acest homo faber (putem traduce și „omul creator”- apud Hannah Arendt dar și Max Scheler -, țintește spre „capacitatea omului de a controla mediul înconjurător prin intermediul uneltelor” (idee întâlnită și în „Evoluția creatoare” – 1907, la H. Bergson); ideea e mult mai veche: Appius Claudius Caecus („Sententiae”) – „Homo faber suae quisque fortunae”. Ei bine, Huizinga, vorbind de homo ludens (omul care se joacă, se distrează), spune că „jocul este mai vechi decât cultura”… I.e., pot zice și eu… „jocul cu focul” sau, mai bine, jocul cu riscul / cu norocul / cu viața și moartea: aici jocul, în înțelesul lui comun, apare – în sfârșit – ca Janus /Ianus, cu cele două fețe – homo olympicus și homo bellator / conflictus…
5. Aristotel vorbea de un zoon politikon (= animal politic / animal membru al cetății / comunității)…
păcat că nu și-a „aruncat gândul” și spre un zoon polemios (lat. – bellator, conflictus…) spre a ajunge la „zoon olympikos”… Căutând human taxonomy pe Wikipedia, dar și „frunzărind electronic” cartea lui Luigi Romeo – „Ecce Homo! A Lexicon of Man”, am găsit 74 (!!!) „atribute” ale lui homo… (fără homo sapiens sapiens…)… năucitor cât de grandomană este această ființă atunci când… se gândește pe sine! O „poreclă” mai deșuchiată decât alta; cea mai „ciudată” rămâne – printre ele – Homo Sovieticus, dată de A. Zinov’iev (știm cu ce scop…). Și totuși, ceea ce-mi trebuia mie aici, recte, homo olympicus et bellator-conflictus… lipsește… așa că o „brevetez / botez” eu… Ce vreau să spun prin toate acestea? Unde-i legătura cu Parisul „olimpic” al lui Macron și cu Tușnad-ul „drumului drept” al lui Viktor Orban? Da’ cu „operațiune militară specială” a lui Putin în Ukraina și cu „pacificarea” Fâșiei Gaza lui Hamas (Harak al-Muqawama al-Islamiya) și a Sudului Libanului lui Hezbollah (Lebanese Shia Islamist)? Prea bine, vom vedea…
6. Îmi pare rău pentru antropologia prea umanizantă și moralizatoare, mai ales cea din zilele noastre…
„Băgăm” prea multă umanitate, noblețe în această maimuță plângăreață (pace!, Deak Tamas…), uităm prea devreme că animalul din nou (un fel de predator ferox!…) ocupă un volum mai mare decât sufletul… în spațiul „pielii împielițate” (sic!)… Agresivitatea este o proprietate funciară a lui homo sapiens (nu, sapiens-sapiens!…). Ne stăpânim instinctele („animalice” – sic!) prin deturnare, sublimare, ipocrizie etc., modelate (aparent?) cultural-civilizatoriu (citiți-l pe „tata Freud”!). Spiritul de competiție (inclusiv „sportivă”) este una din aceste forme de defulare a tensiunilor interne elaborate de propria noastră genetică. Ce „iubire de aproape”, propagată de creștinism și de religie – în genere, ce „empatie”, ce „spirit cavaleresc- gentilhomme”? Vorbe, vorbe, vorbe…! – „vorba” marelui Will…. Ce fair-play? Credeți că – de pildă – competitorii olimpici (sportivii, în general) se iubesc, se admiră, se respectă între ei – cu adevărat –? Basme, basme, basme…! Se urăsc de moarte, un fel de complex al lui Oedip-invers! Fr. Nietzsche nici n-a sărit prea mult peste cal… În orice competiție – fie ea și după „reguli” – nu se „joacă” niciodată cinstit: fiecare competitor va căuta să obțină avantaje, fie și trișând (pe față, sau…). Deci JOCUL (la copii, imitativ-adaptativ, la adulți, defulant) nu este decât o formă de afirmare a superiorității strict-individuale asupra altei individualități. Nimic mai mult! Așa și este firesc! Nu este nici evoluție, nici involuție! Pur și simplu – vorba miticului din Bula’ lu Pândaru: ASTA E! Iată cum homo ludens și homo bellator se întâlnesc, se întrepătrund! De aceea, pe mine, cel puțin, nu mă mai miră chiar nimic!…
Ce reproșez eu Jocurilor Olimpice, ca de altfel oricăror competiții sub pavilion național?
Tocmai acel pavilion! Este o formă (inconștientă?) de ațâțare a naționalismului (chiar grosier…). Ori, un naționalism nu are sens decât dacă este orientat contra altui naționalism! La fel a fost și în cazul recentului turneu final de fotbal (UEFA) din Germania! De aceea prefer competițiile între reprezentativele unor cluburi (individual sau pe echipe). Aici nu mai contează ce nație, rasă, religie ești! Chiar dacă uneori, în tribune, se mai găsesc „dăștepți-grămadă”… Contează culorile clubului care „individualizează” individul sau echipa. Căci, să fim sinceri, patriotismul este cu atât mai sincer, mai autentic, cu cât este mai local! Aici se simt cel mai bine „rădăcinile”… „Patriotismul” strict individual, chiar individualist (!) este mai sincer și… mai justificat… Pentru că în toate confruntările noastre ne căutăm neîncetat individualitatea proprie, adevărata identitate! Nu cred în „individualitatea generală”, sau – și mai grav – cea generică! Să nu uităm niciodată ceea ce suntem cu adevărat – așa cum spunea bine Th. Hobbes (pe care-l invoc ori de câte ori am ocazia): Homo homini lupus!
S-a înfoiat tărâța în pudibonzii „prea-creștini” că la Paris s-au comis blasfemii:
în numele acceptării diversității (iar aici, pe franțuji nu-i întrece nimeni, nici chiar prea placizii mei britanici / [engleji], nici „trăsniții” de yankei… ), s-a dat „liber” la LGBT, s-a interpretat „sui-generis” Cina cea de taină… Și ce dacă?… Pe vremea vechilor Jocuri Olimpice (Ellada), de pildă, muierile n-aveau ce căuta la competiții, nici ca spectatori și nici ca-co-mpetitori (sic!)… Ce să-și mai dea (și ele!, sic!) cu poalele-n sus?!… Se-nfoaie-n mine misoginul-sexist… de plăcere, ha, ha, ha!… Luați-o cum vreți! Sper că se mai găsesc și oameni cu simțul umorului, mai ales al auto-umorului…
Iată de ce linia de demarcație între competiția sportivă (fie ea și J.O.) și competiția belicoasă (război) este atât de subțire, de precară!
Putin poate invoca la nesfârșit necesitatea eradicării nazismului, naționalismului și alte „…-isme” în Ukraina… În realitate, în spatele intențiilor „civilizatorii” (aici chiar horribile dictu!) se află un adevărat naționalism-ortodoxism feroce; el confirmă (a câta oară?) calitatea primordială de predator a acestui „adulat” homo sapiens -sapiens. Armata Roșie & Co. (mercenari, ex-pușcăriași, chinezi, nord-coreeni, iranieni ș.a.m.d.) s-a încins în „catrința” lui Ma’ti Rossia, s-a dotat – pe lângă Kalașnikov – cu ditamai crucea prea-ortodoxă și pravoslavnică și… s-a aruncat peste o țară vecină, anterior recunoscută drept independentă, suverană, neutră (mulți ostași post-sovietici nici n-au habar unde sunt și ce fac, dar mai ales DE CE?…). Cu siguranță, „Federația” va vrea „prelungiri” la timpul regulamentar al competiției „sportive”; vreau să spun… „prelungiri teritoriale”… Este „olimpiada” Kremlinului… J.R. (=jocuri războinice), nu personajul din Dallas… dar nici departe… Iar la Tușnad, Viktor ur vorbește despre „hiper-raționalitatea” lui Putin, despre necesitatea încheierii unei păci cu orice preț, despre „sfârșitul” actualei U.E…. toate astea, după ce „a pupat mâna” unui alt nebun, de peste Atlantic (Donald Duck)… Iar al nost’ (nu anost-ul) Herr Iohannis, umblă după potcoave de cai morți (mai nou și la Paris, la J.O. – vezi doamne…): poate-poate îi pică și lui, dacă nu de un ciolan de ros, măcar de vreun cartilaj de molfăit (tot e acum la pensie…cică!), pe lîngă „ograda” mai cu ștaif a U.E. sau NATO… Vise.. vise!… Vreau să spun: COȘMARURI! Peste tot!… That is all! DIXIT!
Citește și:
- GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI (14)
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
