ORICE OM URCĂ PE SCARA IERARHICĂ PÂNĂ LA NIVELUL MAXIM AL INCOMPETENȚEI SALE! …
(… din Legile lui Murphy…) – X –
– a cincea parte –
„MATEMATICIENI, MATEMATICIENI, MATEMATICIENI… PREA MULȚI MATEMATICIENI? NU, PREA PUȚINI!…” spunea atât de inspirat, cu ceva timp în urmă, marele matematician și logician roman, Acad. Prof. univ. dr. Grigore C. Moisil. Același lucru cred că se poate spune și despre LOGICIENI… În definitiv, cele două meserii – siameze (!) – reprezintă cele două fețe ale raționalității: matematica reflectă și reconstruiește structurile fundamentale – efective și posibile – ale realității; logica, face același lucru, dar întorcându-se asupra rațiunii înseși…
Ce legătură o fi între toate cele de mai sus și Marx, exploatarea omului de către om, „revoluția radicală”, proletariat, clasa muncitoare, Lenin, Stalin și alți tirani? De ce – așa cum spuneam într-un episod anterior – Marx a privit spre ce trebuie dar… n-a văzut ce trebuie? Ei bine, veți vedea. Ce „fracturi” logico-matematice se pot petrece și în mințile cele mai luminate (mă refer la Marx, poate – ceva-ceva – și la Lenin, dar în nici un caz la Stalin și pletora de dictatori comuniști ce-au împânzit lumea!…). Dar, pentru început, am să vă propun un exercițiu de perspicacitate logico-matematică. Nu vă speriați, nu e un test de inteligență și ne va ajuta enorm în explicațiile ce vor urma. Tocmai pentru că mă voi strădui să fiu cât mai bine înțeles… veți realiza câte bazaconii s-au spus (și se mai spun) cu privire la „socialism” dar și la „capitalism”…
Deci: O calorie este – în fizică – o măsură a energiei. În general, se consideră că există 2 tipuri de calorii: „mici” – estimează cantitatea de energie necesară pentru a crește temperatura la fiecare gram de apă consumat, cu 1 (unu) grad Celsius; „mari” (kilocalorii) – care se referă la caloriile din alimente. Evident, o kilocalorie (calorie „mare”) = 1000 de calorii „mici”. Un om de vărstă medie și greutate medie, cu o activitate medie (ca efort), indiferent de sex (pardon, aici, în Anglia, gen ) etc., are nevoie de aprox. 2000 – 2500 de calorii zilnice (pe zi). Ca să nu „crape”…Să zicem că beau o halbă de bere (ce-mi mai place!…). Am să reduc berea la apă chioară (nici nu sunt departe de adevăr, dacă e vorba de Anglia…). Halba are ½ litri. Cum 1 (unu) litru de apă = un 1 (unu) cub cu laturile de 10 cm., rezultă că aici avem 500 de centimetri cubi. Berea – „normală”, „perfectă” se servește la cca. 4 grade Celsius.Temperatura interstițială normală din corpul meu (implicit, stomacul meu) este de cca. 37 de grade Celsius. Deci: în corpul meu, trebuie să ridic temperatura berii de la 4 grade Celsius la 37 de grade Celsius, recte, cu 33 de grade… Cum sunt 500 cm. cubi, rezultă: 500 x 33 = 16.500. de calorii!… Perplexitate!?: Ca să ridic temperatura berii din halbă, la cea a stomacului (a corpului) am nevoie de 6,6 ori mai multe calorii decât consumul meu zilnic, normal!!! Ei, asta-i culmea! Înțeleg acum ura nevesti-mii față de biata mea berică… (la care trebuie să adaug apartheid-ul aplicat sărmanelor mele țigări…). Prin urmare, nu-mi ajunge tot ce mănânc într-o zi, chiar dacă m-aș destrăbăla cu potolul, ca să pot bea amărâta mea de bere. Ce să mai zic și de faptul că am și un metabolism de dus în spate? No? Ce ziceți? Am un puseu de sadism și vă las să va spargeți capu’ cu tot ce-i în el… Unde-i șpilu’?
IN DER OKONOMIE GIBT ES KEINE MORAL… („În economie nu există morală”). Am parafrazat o sentință epocală a marelui logician Rudolf Carnap, care vorbea de logică… „În logică nu există morală”. Și acum, s-o luăm pe îndelete:
1. Termenul de capitalism vine, evident, de la capital. Capitalistul este proprietarul capitalului. Termenul derivă, tot evident, din cel de capital; cuvântul a evoluat din „capitale” – cuvânt latin târziu, ce are la origine pe cel de „caput”= „cap”. A apărut prin secolele XII-XIII, cu referire la fonduri, stoc de mărfuri, sume de bani (bani purtători de „interese”, i.e., dobândă).
2. Ce este capitalismul? – în limbaj mai academic – voi cita din Wikipedia (o sursă ușor accesibilă și cu un limbaj pe înțelesul tuturor): „…este un sistem economic care se distinge prin proprietatea privată asupra factorilor de producție precum și prin urmărirea profitului, în general, pe o piață competitivă…” Deci, notele fundamentale ale conceptului includ: proprietatea privată, acumularea de capital, schimbul voluntar (liber) de mărfuri (i.e., comerț), un sistem de prețuri și piețe competitive, concurența de piață, care determină prețurile și distribuția de bunuri.
3. Rezultă că ceea ce numim noi astăzi capital se referă la factorii de producție (gen proxim), i.e., „ansamblul bunurilor produse prin muncă și utilizate pentru obținerea altor bunuri și / sau servicii economice destinate vânzării-cumpărării”. Alături de capital, ca principal factor de producție, mai trebuie menționate: munca, pământul, „know-how”-ul (i.e., informația, cunoașterea, știința…). După Școala clasică de economie (A. Smith, D. Ricardo, apoi J. Stuart Mill și multe, multe alte minți luminate ), capitalul se formează prin acumularea de economii ( i.e., renunțarea la consum – în orice caz, nu total!… ar fi absurd, imposibil…) și prin investiții. De la D. Ricardo și A. Smith ne-a rămas ideea genială: teoria valorii muncă. Sunt convins că și alții au gândit-o, anterior, dar ei au formulat-o explicit. Apoi, ideea aceasta a jucat un rol crucial și în gândirea lui Marx…
4. Abia acum dăm de „chestii grele”… iar dificultatea majoră rezidă în ceea ce s-a întâmplat în perioada prolecultistă! Ea a pervertit – în modul cel mai grețos – o serie de noțiuni de bază, care țineau (culmea!) chiar de bunul simț (common sense – pe aici, prin Britannia), de sectorul evidenței… dar NU, „to’ași”, nu se poate chiar așa … Moravuri grele (salve, Cațavencii!)… Iosif Visarionovici (zis Stalin) trebuia să țină sub control un popor îndobitocit, secole de-a rândul, de votcă, ger și… multă, multă sărăcie, primitivism. Mujicului trebuia să i se spună ceva pe înțelesul lui: ceva simplu, „clar”, de necomentat, în genere, șablonul care să-l dreseze ca pe animal, să execute toate comenzile „șefului suprem”. Așa a devenit demn de prețuit doar cel ce lucrează simplu, manual, fiind necalificat („ciocănarul”, „plugarul”). Ceilalți sunt niște neisprăviți, niște exploatatori. În paranteză fie spus, nu făcu și ditamai Mao Zedong ceva asemănător? În timpul așa-zisei „revoluții culturale” din China anilor ’60, nu i-a trimis el pe intelectuali și locuitorii mai răsăriți ai orașelor, la țară, ca să „învețe” de la cei din mediul rural (la fel de îndobitociți ca mujicii ruși), cum „stă treaba”, cu viața, cultura, adevărata educație etc.?
Dar să ne uităm în ograda noastră, la biata Românica: prolecultismul, bolșevismul sovietic nu au fost „importate” din „Măreața…”, ci impuse dictatorial. Asta ne-a fost soarta… Și, cu iertare, Sir Winston Churchill, celebra „cortină de fier” nu a fost trasă peste Europa de Est de „nesuferitul” ăla de Stalin, ci de Dv., Sir, când ați traficat vechiul continent ca la tarabă, cu sovieticii… Imperiul britanic trebuia salvat cu
orice preț, dar iată că, ulterior… Să ne mai mirăm – la noi – de dinozaurii ca Ana Pauker, Luca, Gh. Dej, Ceaușescu (mai ales sinistra…)?… Dar să ne întoarcem la oile noastre, gata cu digresiunea! Dincolo de revolta mea se află efortul de a face știință popularizată (fie și din așa-zisul socialism științific)…
5. Așadar, revoluțiile burgheze (acolo unde au reușit) au adus desființarea dependenței personale (servitutea constrânsă, din sclavagism și feudalism). Oamenii s-au trezit liberi și egali. Liberi să și moară de foame iar egali, cel puțin formal – în fața legilor. Cu toate acestea, egalitatea de care s-a făcut atâta tam-tam nu era deplină. Inegalitățile sociale persistau, ba chiar, în unele privințe, s-au accentuat: polarizarea
tot mai adâncă a societății în bogați și săraci a continuat. Marx a sesizat că rădăcina „răului” nu vine din zona politicului și juridicului, ci din cea a economicului. I.e., din activitatea fundamentală a societății – cea economică, recte cea care ne asigură (în primul rând) resursele materiale necesare existenței noastre pur fizice . „Pita cea de toate zilele”. Fără haleală, adăpost, îmbrăcăminte și toate celelalte pe care le știți, nu putem supraviețui (poate doar ca spirite în… ceruri!…). Ne place sau nu, acesta este adevărul gol-goluț… Până și apa și aerul nu le găsim întotdeauna de-a gata în natură; și o grotă trebuie cât de cât amenajată. În anumite condiții, ele trebuie produse prin transformarea mediului. Să pomenesc aici de aducțiunile de apă, stații de purificare (sau desalinizare) a apei, de aerul condiționat etc.? Are vreun sens? Nu. Sper că e clar. Rădăcina cea mai adâncă a inegalităților sociale, chiar existențiale, de-a dreptul, trebuie căutată în sfera producției materiale, mai precis în existența proprietății private asupra resurselor, mijloacelor de muncă, know-how-ului – în genere, factorii sau mijloacele de producție. Iar „dreptul sfânt la proprietate” era consfințit prin legi și apărat prin forța statului. La limită, ultra-schematizat (!), societatea se împărțea în două: cei ce posedau mijloace de producție („capitaliștii”), cu tendința de a scădea ca număr și de a crește, ca putere economică, respectiv, cei ce nu posedau aceste mijloace de producție („prostimea muncitoare”), cu tendința de a crește ca număr și de a scădea ca putere economică. I.e., capitaliștii și proletariatul – cele două clase sociale fundamentale ale orânduirii. Evident, am ignorat, premeditat, existența altor categorii sociale, din rațiuni de simplificare… Mai vreau să adaug aici ceva: o rămășiță a prolecultismului este aceea ce a împărți societatea în alb și negru – burghezia (clasa exploatatoare, ticăloasă, imorală ș.a.m.d. –„ bad guys”) și proletariatul (clasa exploatată, oameni simpli da’ cinstiți, cu mâinile goale dar muncitoare ș.a.m.d. – „good guys”). În primul rând, burghezia nu se identifică cu proprietarii de capital, vom vedea etimologia termenului… există și „burghezi” cu pantalonii rupți în cur, sărăntoci și vai de capul lor… În al doilea rând, proletariatul nu se identifică cu sărăcimea târgurilor, orașelor, cu toți analfabeții, needucații, brute, pierde-vară, cerșetorii și alte belele… și aici vom vedea etimologia termenului și să știți că există și o „aristocrație proletară”!…
6. Societatea capitalistă fiind „o uriașă îngrămădire de mărfuri”, rezultă că totul se poate vinde, totul se poate cumpăra. Existența fizică însăși. Fiind, prin excelență, o economie de schimb, pentru a putea trăi trebuie să cumperi cele necesare vieții de zi cu zi. Ca să cumperi îți trebuie resurse, i.e., sa ai ceva de dat la schimb. Proprietarul de factori (mijloace) de producție nu poate pune singur „în mișcare” factorii respectivi. Fac abstracție de micul sau foarte micul producător; aceasta nu intră în „discuția de bază”, cu privire la „fenomenul de bază”. Proprietarul („capitalistul”) respectiv are nevoie de cineva care să pună „în mișcare” capitalul material și informațional, i.e. are nevoie de cineva care „să muncească”, recte, are nevoie de „forță de muncă” (observați câte metafore sunt aici, dar nu avem ce face, sunt termeni consacrați și trebuie să-i folosim ca atare!). „Proletarul” e „Flămând și gol, făr-adăpost…” (pace, G. Coșbuc!…). Nu are nimic ce să vândă spre a putea obține mijloace cu care să-și „cumpere” existența. Și totuși, mai are ceva de vândut – forța sa de muncă. Aceasta – în actul muncii – va pune „în mișcare” factorii de producție – capital. Ea va fi cumpărată de… „capitalist”. Odată cumpărată, posesorul forței de muncă trebuie „să muncească” (să-și consume forța sa de muncă) în „întreprinderea” capitalistului. Proletarul nu poate „tăia” din el și vinde forța sa de muncă. El este nevoit să o folosească în actul muncii în întreprinderea capitalistă. După cumpărare, ea nu-i mai aparține… Aparține proprietarului de capital (factori de producție).
DE CÂTE FELURI SUNT CONDUCĂTORII? LITTLE BOSS, BIG BOSS ȘI SCÂRBOSS…
CU CE MERGI LA MUNCĂ?: CU FORȚA!
CUM MERGI LA MUNCĂ?: ÎNJURÂND !
CUM AJUNGI LA MUNCĂ?: CU DEPRESIE! …
Și să mai spunem „to’ași” că „munca înnobilează pe om ” ? Păi, noi n-avem nevoie de nobili!… Și atunci, care-i deosebirea între capitalism și comunism? În capitalism, munca este un mijloc de asigurare a existenței; în comunism, munca este un scop al existenței. Apud Marx. Dar, cum ar spune olteanul: „I-auzi brâu!…”
Nota autorului: la „ghicitoarea” cu caloriile s-a comis – deliberat! – o frumusețe de sofism… S-a încălcat primul și principalul principiu al
logicii (formale) – principiul identității. I.e., mai întâi, „calorie” e luat în sensul de măsură fizică (din termodinamică), apoi în sensul de calorie
alimentară (mă îndoiesc sincer că ar putea fi vreodată precis cuantificabilă). Dar, cum se va vedea în episoadele următoare la această temă, Marx a comis o mare eroare în teoria plus-valorii, care ar explica mecanismul exploatării capitaliste iar economiștii „clasici” (burghezo- capitaliști?! ha,ha,ha ) au evaluat cam „orbește”, mai mult, „pe pipăite” valoarea de piață a unui bun (serviciu), deoarece subiectivitatea nu poate fi cuantificată iar după așa-zisul concept (marxist) de timp de muncă socialmente necesar ajungem la… pepeni… cum ar spune tot… oltenii…
Citește și:
- „HAI LA LUPTA CEA MARE!” sau „PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, … UIMIȚI-VĂ!…” (4)
- „HAI LA LUPTA CEA MARE!” sau „PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE,… UIMIȚI-VĂ!…” (3)
- „HAI LA LUPTA CEA MARE!” sau „PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, … UIMIȚI-VĂ!…” (2)
- „HAI LA LUPTA CEA MARE!” sau „PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, … UIMIȚI-VĂ!” (1)