Există filme care te seduc cu o șoaptă, care se construiesc lent spre ceva seismic și apoi livrează acel cutremur promis cu claritate, convingere și scop. Holland nu este unul dintre acele filme.
Avem aici un film care începe cu un decor intrigant: un oraș pitoresc, parcă neatins de timp, o viață liniștită pe punctul de a se destrăma și un mister care pulsează chiar sub suprafață. Nicole Kidman, cameleonică și desăvârșită, se aruncă în rol cu acel angajament cu care ne-a obișnuit. Ea emană acea grație neliniștită a unei femei care merge pe o sfoară întinsă deasupra unor secrete, și o face cu atâta autenticitate încât suntem dispuși s-o urmăm oriunde. Din păcate, realizatorii filmului nu par să știe încotro ar trebui să meargă.
Regizat cu competență dar cu puțină coerență, Holland pare la început că împrumută ADN-ul Fraților Coen sau al lui David Lynch—maeștri în îmbinarea banalului cu bizarul. Filmul promite această ambiție: un oraș perfect la suprafață, dar corupt în profunzime, un mister care se desfășoară lent, personaje care par că știu mai mult decât lasă să se vadă. Dar scenariul pare mulțumit doar să cocheteze cu aceste idei fără să se angajeze cu adevărat, iar până când ajungem la actul trei, care deraiază complet, singurul mister rămas este de ce nimeni nu a rescris această poveste.
Răsturnarea de situație, prezentată ca fiind ceva cu adevărat șocant, se prăbușește cu un zgomot sec. Nu pentru că e prea îndrăzneață, ci pentru că nu a fost construită cum trebuie. În loc să fie subversivă, e caraghioasă. În loc să fie palpitantă, e de râs. Există găuri în poveste atât de mari încât ai putea trece un moară de vânt olandeză prin ele și nu sunt genul care să lase loc interpretărilor, ci pur și simplu elemente narative lăsate neterminate.
E păcat, pentru că la nivel tehnic, Holland e foarte de bine realizat. Imaginea construiește o atmosferă convingătoare; coloana sonoră induce exact acea stare de neliniște; decorurile surprind o comunitate idilică, dar sterilă. Există meșteșug aici. Și actorii, în special Kidman, Matthew Macfadyen și Gael García Bernal, fac tot ce pot pentru a menține filmul pe linia de plutire. Macfadyen joacă misterios, Bernal aduce căldură și carismă, iar distribuția secundară, deși puțin conturată, se descurcă decent.
Dar nicio interpretare nu poate salva o poveste care lucrează împotriva sa. Încercarea filmului de a induce în eroare publicul pare mai degrabă manipulare stângace decât o direcție inteligentă. Iar odată ce misterul este dezvăluit, filmul aleargă către un final sângeros, care nu oferă claritate, nici satisfacție emoțională. Ai senzația că regizorii au rămas fără timp,sau mai rău, fără încredere în propria lor poveste și au ales pur și simplu să încheie filmul.
Există un univers alternativ în care Holland este un film grozav. Elementele de bază există: o distribuție puternică, un decor misterios, un concept promițător. Dar versiunea de față e o construcție pe nisip. Îi lipsește curajul de a-și duce ideile până la capăt și disciplina de a spune o poveste completă și coerentă.
