Construcția lagărelor
Al doilea Război Mondial a cunoscut și cele mai mari atrocități pe care beligeranții le-au făptuit împotriva prizonierilor de război și mai ales împotriva evreilor. Germania lui Hitler a fost cea care a creat şi administrat prima reţea de lagăre de concentrare din Europa, în care oamenii au murit cu miile, cu zecile de mii, cu sutele de mii şi, în cele din urmă cu milioanele. Existau în 1944 circa 1200 de lagăre și sublagăre pe tot teritoriul Germaniei dar și în țările ocupate: Polonia, Cehia, Franța etc. În lagărele de concentrare erau internați prizonieri politici, de drept comun, prizonieri de conștiință, evrei, țigani etc. Pentru că în aceste lagăre, deținuții erau folosiți la muncă au fost aduși și prizonieri de război proveniți din toate armatele învinse. La 26 septembrie 1941, Himmler a ordonat construirea unui nou lagăr de mari dimensiuni la Birkenau (Brzezinska), la doi kilometri de Auschivitz, destinat prizonierilor de război sovietici care urma să fie folosiți la muncă. Conform planului, acolo ar fi trebuit să fie internați 200.000 prizonieri, cifră care nu a fost atinsă niciodată. În 7 octombrie 1941, au sosit 10.000 prizonieri sovietici pentru a lucra la edificarea lagărului. Comandantul lagărului, SS-istul Rudolf Hoess, i-a cazat într-un complex separat și a încercat să-i folosească în construcții, dar cei mai mulți erau prea slabi și subnutriți, iar ca urmare mureau pe capete, mai ales în timpul iernii. Chiar Hoess mărturisea cele întâmplate, spunând că s-au întâmplat cazuri de canibalism: „Am trecut la un moment dat pe lângă un rus care zăcea printre cărămizi, cu burta sfâșiată și ficatul lipsă. Se omorau în bătaie pentru mâncare. Nu erau oameni ci animale în căutare de hrană”. Dar, deși cunoștea situația reală nu a îmbunătățit hrana. „La venirea primăverii, din cei 10.000 de prizonieri sovietici doar câteva sute au supraviețuit”.
Lagărul Birkenau
Birkenau și-a început existența autonomă în 16 martie 1942. Între prizonierii sovietici aduși în octombrie 1941 a fost Andrei Pogojev, care a supraviețuit și a putut să-și depene memoriile: „La primul apel am aflat numărul exact de prizonieri sovietici – 666. Atîția am mai rămas din multe mii ce fuseseră aduse aici pe 7 octombrie 1941. Iar majoritatea supraviețuitorilor erau pe ducă, așa zișii „Musehnanner” (musulmani) cum îi numeau SS-iștii cu dispreț pe toți bărbații vlăguiți și atrofiați. Prizonierii erau cazați în barăci străbătute de un coridor lung central, cu o sobiță la mijloc. Spațiul de o parte și de alta era divizat prin pereți din cărămidă în compartimente de doi metri pătrați. În toate compartimentele existau priciuri pe trei niveluri, concepute pentru a găzdui fiecare câte cinci oameni. Pe cele două priciuri de sus fuseseră așternute paie, dar priciul cel mai de jos era direct pe pământul gol și umed. Astfel, priciurile de jos se utilizau pentru depozitarea cadavrelor, tot în grupuri de câte cinci, pentru a fi mai ușor de numărat de Blokfuhreri la apeluri.”
Crimele de la Auschwitz
Cuvântul Auschwitz este sinonim cu crima, cu cea mai mare și detestabilă, o trimitere în neant a unui întreg popor, poporul lui Israel. Este vorba de ceea ce a intrat în conștiința omenirii sub numele de Holocaust. Este greu de descris ceea ce s-a întâmplat atunci, între 1942-1944 în lagărul din Polonia ocupată de Germania nazistă. Vom da totuși cuvântul unui martor, Jerzy Bielecki, care a fost de față la sosirea prizonierilor de război sovietici care urmau să fie gazați în noua locație: „Noaptea am auzit mișcare afară. Și am spus: ‹Băieți, se întâmplă ceva. Haideți să vedem›. Ne-am dus la fereastră și am auzit țipete și gemete și am văzut un grup de oameni alergând, complet dezbrăcați, spre crematoriu. Alergau și gărzile SS, având în mâini pistoale mitralieră. Am putut vedea toate acestea la lumina becurilor electrice. Ningea și era ger, probabil 15 sau 20 de grade sub zero. Toți țipau și gemeau din cauza frigului. Erau niște țipete incredibile. Nu mai auzisem așa ceva niciodată înainte. Goi, ei intrau în camerele de gazare. Era o imagine demonică, de iad”.
Mureau și cei trimiși la muncă înafara gardurilor de sârmă ghimpată pentru construcția noului lagăr. Andrei Pogojev a participat la acele munci exterminatoare: „Mii de deținuți, pe jumătate dezbrăcați, sapă șanțuri într-un smârc uriaș acoperit cu zăpadă, biciuiți de vântul mușcător. Deoarece degetele le sunt țepene de ger, mânerele roabelor au fost legate de încheieturi, hârlețele sunt mânuite cu dificultate. O muncă istovitoare sub răcnetele furioase ale Kapo înarmați cu bastoane și bice. Gemetele celor bătuți. Deținuți epuizați zac pe pământ printre cadavre. Poți rămâne în viață doar dacă te miști într-una. Cel mai teribil este pentru picioare. Saboții din lemn sunt cei mai buni – ei oferă puțină căldură și-ți poți înfășura zdrențe în jurul labelor. Saboții nu se afundă în solul mlăștinos, dar apa rece ca gheața se înfiltrează. Treptat, ne-am obișnuit cu munca la Brzezinka. Am învățat să lucrăm cu cheltuială minimă de energie. Din greșelile camarazilor, din sângele și morțile lor, am învățat cum să evităm instrumentele de tortură cele mai rele. Bastonul, pumnul, cizma. Armele acelea erau întrebuințate fără reținere. Eram bătuți de SS-iști, de Kapo, de Vorarbeiteri. Eram bătuți pentru că făcuserăm treabă proastă, pentru că ne opriserăm o clipă din cauza oboselii, pentru că ajutaserăm un camarad care căzuse, pentru că ne uitaserăm urât la torționarii noștri și pur și simplu pentru că eram la doi pași. Conducerea lagărului privea apreciativ bătăile aplicate celor slabi și lipsiți de apărare”. Viața sau moartea stătea în voința unui SS-ist sau în capriciul acestuia care nu ținea cont de împrejurări, de starea deținutului, de gradul sau vârsta acestuia. Un SS-ist care escorta deținuții a ucis un general-maior pentru că era incapabil să țină pasul cu ceilalți, fiindcă nu putea umbla atât de repede pe cât i-ar fi plăcut SS-istului.
Omorârea comisarilor
Soarta cea mai grea o aveau prizonierii de război comisari politici, care se aflau sub incidența Ordinului „Comisarul”, prin care aceștia trebuiau eliminați fizic. Dar, pentru că s-a considerat că nu era indicat să fie omorâți pe front în fața soldaților, s-a hotărât să fie transportați și ei în lagăre. Mai multe sute de astfel de prizonieri depistați în lagăre obișnuite au fost transportați la Auschwitz. Acești prizonieri au fost tratați diferit față de ceilalți. Jerzy Bielecki descrie în însemnările sale tratamentul la care erau supuși foștii comisari la care a asistat:.„Împingeau roabele pline cu nisip și pietriș în pas alergător. Era foarte greu. Scândurile pe care împingeau roabele alunecau dintr-o parte în alta. Nu era o activitate fizică normală; era iadul pe care gardienii SS îl creaseră pentru acești prizonieri de război sovietici. Kapos îi bătea pe prizonieri cu ciomege, în timp ce aceștia munceau încurajați de gardienii SS care urlau: ‹Băieți, loviți-i!›.” Dar, ce l-a șocat cel mai mult pe Jerzy Bielecki a fost ceea ce a văzut în continuare: „Erau patru sau cinci gardieni SS înarmați. Și, din când în când, cel care ținea o armă în mână privea în jos, ochea și apoi trăgea în groapa cu pietriș. Apoi prietenul meu a întrebat. ‹Ce face ticălosul ăla?›. Și am observat că un Kapo lovea un muribund cu o bâtă. Prietenul meu fusese instruit în armată și a exclamat. ‹Aceștia sunt prizonieri de război. Ei au drepturi›. Dar ei erau uciși în timp ce munceau”.
Suferințele foamei
Dar, foamea era cea care provoca cele mai mari suferințe printre prizonieri, deoarece era prezentă în fiecare zi, în fiecare ceas. Reluăm in extenso unul dintre episoadele provocate de foame, la care a fost martor Andrei Pogojev, pentru că seamănă cu altul de acest fel întâmplat în Rusia cu prizonierii români:
„Odată, în februarie, pe când eram duși la Birkenau, am zărit lângă drum o movilă cu provizii de iarnă, pentru lagăr. Printr-o întâmplare, paiele ce o acopereau fuseseră înlăturate de pe latura dinspre drum (…) când șirul lung de deținuți a trecut pe lângă locul respectiv s-a auzit un răcnet prelung: „sfeclă”!, și zeci de oameni înfometați s-au azvârlit imediat asupra movilei.
Nici urletele unui Kapo, nici strigătele de avertizare ale camarazilor nu au putut opri năvala spontană. Cei care izbutiseră să înhațe o sfeclă încercau să scape din viermuială și să se ascundă în coloană. Văzându-i pe norocoșii aceia, alți deținuți au rupt rândurile pentru a-și încerca șansa. Luați inițial prin surprindere, gardienii ne-au amenințat cu armele, pe cei care rămăseserăm pe drum, și ne-au îmbrâncit îndepărtându-ne de gloata care zbiera. O serie de rafale au redus brusc la tăcere strigătele, gemetele și blestemele. SS-iștii deschiseseră focul asupra masei de corpuri ce scormoneau în movilă. Căutătorii au început să se repeadă înapoi spre coloană, dar SS-iștii au ocupat poziții între provizii și drum. În urma lor, morții și răniții zăceau printre sfecle pe zăpada înnegrită. Cineva i-a înjurat pe fasciști și pe fuhrerul lor, dar a fost suficient un glonț ca să-l reducă la tăcere”.
Gazul mortal Ziklon B
În iulie 1941, în mod cu totul accidental, a fost descoperit la Auschvitz efectul mortal al pesticidului Ziklon-B în urma morții subite a unei pisici din cauza gazului și s-a hotărât să fie folosit pe oameni. La începutul lunii decembrie 1941, substanța a fost încercată pe 600 prizonieri sovietici de război, comisari politici, clasificați drept comuniști fanatici și pe 250 polonezi. Experimentul a fost reluat câteva săptămâni mai târziu pe 900 de prizonieri sovietici sănătoși, în morga lagărului Auschwitz. „Preț de câteva minute își amintește Hoess s-a auzit un bâzâit discret. Când am împrăștiat gazul, unii au început să strige: ‹Ne gazează!›, apoi s-a dezlănțuit un cor de urlete, iar prizonierii s-au opintit în uși, însă ușile n-au cedat”. Toți prizonierii au pierit. 143.
Lagărul numit, neoficial, Majdanek
Un alt lagăr, similar cu cel de la Auschwitz, era situat în estul Lublinului, deasemenea destinat prizonierilor sovietici, numit neoficial Majdanek. Proiectul prevedea să găzduiască 250.000 prizonieri, dar n-a atins decât 20% din capacitatea prevăzută. Dintre cei 50.000 de prizonieri sovietici solicitați doar 2000 au sosit pentru demararea lucrărilor de construcție. Dar pe măsură ce s-a dezvoltat, Maidanek a căpătat noi funcțiuni, găzduind nu doar prizonieri sovietici ci și luptători din rezistența sovietică, ostatici, deportați, bolnavi din alte lagăre pentru a fi eliminați. Lagărul era presărat cu numeroase ateliere, fabrici de mici dimensiuni pe care însă administrația n-a reușit să le integreze deplin în economia de război. În total la Maidanek au fost uciși 180.000 de oameni, dintre care 120.000 evrei.
Citește și:
- 8o de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (V) | Crimele de la Katyn
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (IV) | Furtuna de foc de la Dresda
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (III) | România se alătură Națiunilor Unite
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (II) | Catastrofa germană de pe Frontul de Est
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (I) | Debarcarea aliată din Normandia
- de același autor – AICI
