IOAN MĂRCUȚ, FAȚA INTERIOARĂ (POEZII), ARAD 2025
Ioan Mărcuț, originar din Buteni (Arad), licențiat al Facultății de filozofie-istorie din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, a debutat în poezie, mai demult, la revista Tribuna.
A fost profesor de istorie în județul Arad, iar poemele, după cum spune prefațatorul, scriitorul Horia Ungureanu, le-a adunat într-un volum eterogen, cu titlul FAȚA INTERIOARĂ – POEZII, editat în regie proprie, în Arad, 2025. În Prefață, H. Ungureanu analizează structura tematică prin exemple relevante, punctând caracterul eclectic al volumului și „capacitatea autorului de a transfigura angoasa existenței noastre, incapacitatea omului de a-și defini sau schimba destinul”.
L-am cunoscut pe Ioan MĂRCUȚ la lansarea cărții lui AUREL USCA, despre Poezii pentru totdeauna (2025), un profesor distins, elegant în ținută, ponderat în vorbă și înzestrat cu delicatețe și generozitate.
Coperta volumului îi relevă personalitatea prin copacul cu „părul roșcat”, proiectat pe un cer din care lumina solară parcă a ars clorofila frunzelor și verdele ierbii. Pe coperta 4, sub fotografia autorului, sunt selectate patru versuri: „Ce-i viața asta ca un nimb/ Ce nu îl vezi, auzi, miroși/ Printre noroaie să îl plimbi/ Ad superos, ad superos?” Ad superos, adică Spre suprem, spre înalt, cu gândul la Bob Dylan, cântărețul și poetul, care meditează la cât drumuri trebuie să parcurgă omul spre a merita demnitatea de om. Aspirația omului de a-și regăsi împlinirea.
Cele trei componente ale volumului, intitulate subtil și poetic (Iubiri dăruite pe dosul pleoapelor, Istorii serios-hilare și Metafizici cu ochi încercănați), grupează versurile tematic: iubire, viața publică, condiția umană. Sonetul dedicat iubitei este o frumoasă dantelare în jurul frumuseții. „Iubire – celestă fantezie a naturii”, fără „un crâmpei de ură-n pleoape”, cu „dezmierdarea în mâini”, cu „strălucirea sfântă în ochi” sunt caracteristici ale iubitei („Iubito, frumusețea ta îmi pare…”), sursă de avânt și balsam pentru durere. În Rondel, scrie despre „iubiri ce nu au vrut să moară”, iar în Erai, candoarea iubirii capătă ecouri cosmice: erai „sărut căzut din cer în rai”!
În același entuziasm erotic, e lirica De vrei, superbă amintire a încropirii dragostei în corelare cu natura protectoare. Scrie despre „aruncarea în florile de maci”, în „ochii căprii” plutea ecoul „aștrilor vii”, iar Ea părea în cercurile apei o zână a fântânii, ispită pentru sorbirea „valurilor din ochii tăi”. Sunt prea frumoase versurile ca să fie ignorate. Dimineața, El sărută ”meandrele gândurilor tale” și se agață de o rază de soare, sperând să de rupă și să cadă în brațele iubitei.
Superbă este poezia Pajiști nepermise: „Credeam că ne iubim suind cu noi/ Vise gătite în costum de gală/ În paradisul vieții de-a noi doi/ Și înainte de orice cabală//. Că mâinile zeiței le vom bea/ Turnate în glazuri nemuritoare/ Deșerturi izgonite vor pleca/ Departe-n zări de timp și neuitare…//. Poemul alegoric Ciolanoteca este dedicat sufletului, O cămătărească distribuie oamenilor fragmente de suflet, spre vindecare, fără a nimeri, de fiecare dată, ceea ce lipsește: „Bătrâna are o clientelă mare,/ fiecare fiind dispus să-i dea orice/ pentru un fragment de suflet.” Ș.a.m.d.
Volumul Fața interioară dezvăluie calitățile unui autor, expresie a capacității de a trăi poetic printre sentimente și lumea din jur, fiind un profund degustător de viață deplină și un narativ cu harul meditației și al nostalgiei. Îi lipsește, din tipăritură, o discretă consultare a unui editor, dar textualizarea este plăcută, reieșită dintr-un lirism tulburător, axat în jurul iubirii. Secvența Iubiri din dosul pleoapelor merită lecturată cu sufletul înflăcărat, având frumoase încropiri lirice, cu metafore relevante, ce îndeamnă la reflecții meditative.
Ioan MĂRCUȚ are cadență, se sprijină pe sensul elegant de răsunător al cuvintelor, dosește un suflet complex care respiră prin verbalizări alese.
Videomontaj de la lansarea volumului de poezii la Primăria Orașului Pâncota
