Știu că la final de an se poartă statisticile și bilanțurile de tot felul, dar în aceste ultime zile din 2023 mă voi abține de la ele și voi semnala o singură carte pe care am simțit-o aproape, afectiv, din momentul apariției ei la editura Humanitas, prin luna martie, și până acum. E vorba de o carte în care eu și tatăl meu apărem personaje, scrisă la patru mâini, de doi prozatori bănățeni inconfundabili, Viorel Marineasa și regretatul Daniel Vighi.
Titlul volumului este Pas de deux și firul narativ poartă cititorul de la proza de investigație, la memorialistică și până la reportajul literar. Un stil care nu îmbălsămează realitatea, ci o despoaie, atât cât e de bun simţ.
„Articolele” lor pun pe tapet problemele tranziţiei şi sunt inspirate de întâmplările din cotidian şi din subterană. Ele au substrat, au subtilitate şi o ironie seacă, fără prejudecăţi. Şi asta, pentru că sunt pigmentate cu aluzii şi conexiuni neştiute, nefrecventate de istoria scrisă. Autorii sunt o sursă vie şi o enciclopedie a istoriei trăite şi adevărați arheologi ai perioadei interbelice, dar şi ai celei comuniste. Vederile/ ilustratele lor sunt de obicei în sepia şi alb-negru, în ciuda vocabularului colorat, al interjecţiilor şi al îndrăznelilor lexicale. Te aruncă în labirintul anilor din urmă, biciuind mentalităţile, ale poporului şi ale politicienilor sau revoluţionarilor de profesie, ale „domvarăşilor”, ale birnicilor şi zapciilor evropeni. Ca să nu mai vorbim de evocarea unor figuri memorabile ale cetăţii şi de locurile ei pitoreşti.
Iar titlurile capitolelor care adună aceste proze scurte: „Sar feieș de pe podul Mariei”, „Henteșul pleacă seara”, „Storytellers cu azilul lor”, „Un puriu sandilău”, „Povești cu reprezentanții clasei muncitoare”, „Amintiri din ceața vremii”, „Mundirul și cascheta”, „Labașințul pătimirii lor”, dau seama despre stilul sceptic-jovial, încărcat de parfumuri exotice locale.
Și acum să revin la felia de viață anunțată la început.
Cel mai apropiat mie capitol din carte poartă titlul „Ți-ai forțat norocul” și este semnat de Viorel Marineasa. Fragmentul a apărut inițial în numărul din aprilie 2020 al revistei timișorene „Orizont”, în plină pandemie și isterie generată de coronavirus, și povestea de culise a apariției vă las să o descoperiți singuri în chiar rândurile acelui text:
„La vremuri de coronavirus am convenit să facem schimb de cărți în spațiul virtual. Și a lui, și ale mele au apărut la Editura Universității de Vest. Am fi putut ajunge „pe scurtătură” unul la altul în viața noastră dinainte de povestea asta ce aduce a science fiction mediocru: să ne întâlnim în holul Universității sau la sediul de pe strada Paris al editurii, să ne facem reciproc, la o cafea, un discret instructaj amical înainte de a ne apuca de lecturile încrucișate. Din claustrul meu constat, de la primele pagini, că nici vorbă de o insurmontabilă prăpastie între generații. (…) În cazul lui, al tânărului poet, a telefona în gol înseamnă un exercițiu menit să intensifice suferința, să răsucească până la limită cuțitul în rană: „m-am gândit/ să-l caut pe tata/ însă căsuța vocală/ îmi repetă/ că numărul de telefon/ nu este alocat/ iar contul de facebook/ îi apare inactiv/ de aproape/ doi ani”. Nu asta e nota dominantă a volumului Portret al artistului după moarte, pe care Andrei Mocuța l-a așezat sub semnul tatălui. Sigur, tandrețea reținută răzbate din subteran, dar cel mai adesea ești prins în mrejele unei flecăreli, e drept, cu miez, ale unui ton colocvial, făcut să molcomească percepțiile dureroase.
Ciudat, nu mi-l amintesc pe Gheorghe Mocuța din vremea studenției sale, când a trecut și pe la cenaclul Pavel Dan, dar rămâne o prezență vie după nouăzeci, atunci am fost de aceeași parte a baricadei; el, alături de alți scriitori arădeni, avându-l în frunte pe Vasile Dan, a pus umărul la clădirea unei reviste performante, Arca; ne-am regăsit la reuniunile literare frenetice ale acelor ani, însă și în angajamentul irevocabil pe calea democrației, în proiectul utopic PAC și în atâtea altele. Viu și recognoscibil, în ipostaze diverse, este Gheorghe și în poezia fiului său, așa că te întrebi câtă stăpânire de sine (marcă a scriitorului adevărat!) trebuie să fi avut cel din urmă ca să-i iasă o asemenea performanță. Tatăl „glumește livresc”, alintându-și fiul cu expresia „băi pizdeț”; însă poate să treacă și la apostrofa vehementă dacă fiul încearcă să se sustragă traseului pedagogic pe care i l-a fixat; sătul de Paris, fiul vrea în Grecia, nu la Café de Flore, „locul unde dadaismul a prins cheag”. Cum s-au preschimbat sâcâielile de odinioară în amintiri de neprețuit!”
