„Dacă Dumnezeu nu există, totul e cenușă!” (Mircea Eliade)
Poveștile de viață și din perioada detenției ale domnului avocat Vasile Ciobăncan, președintele Asociației foștilor deținuți politici din Arad, n-au rămas fără ecou în sufletul tinerilor care au participat la această activitate organizată la Colegiul Național „Moise Nicoară”, sub coordonarea prof. dr. Diana Șimonca. La sfârșitul poveștii, întrebările n-au ezitat să apară.
Ce v-a ajutat să puteți supraviețui, ce v-a ținut în viață în toată perioada asta?
Credința în Dumnezeu! Vă spun sincer! În închisoare ne rugam mult lui Dumnezeu să rezistăm și să ne scape de nenorocirea asta… Mulți preoți au fost băgați la închisoare… au fost preoți greco-catolici, deoarece bisericile greco catolice au fost desființate, iar ei n-au vrut să treacă la ortodocși. Unii au trecut… iar pe cei care n-au trecut i-au băgat la pușcărie. Și ne rugam împreună cu ei.
Poate că știți, există o rugăciune mai lungă către Sfânta Fecioară Maria, Rozarul. Era foarte important că preoții erau alături de noi, indiferent că erau ortodocși, că erau catolici sau erau reformați. Indiferent… acolo nu se făcea nicio deosebire. Bineînțeles că trebuia să ne ferim când ne rugam, ca să nu ne vadă gardianul, că altfel era vai de noi. Nu aveam voie să face asta… Și atunci ne rugam lui Dumnezeu, iar credința în Dumnezeu ne-a salvat, pentru că toți am zis: „Numai Dumnezeu ne scapă de aici!”
Și aș vrea să vă mai spun ceva… acuma scuzați-mă, că nu vă fac eu program de morală, program de religie… Dar vă spun, din ceea ce știu eu, din ceea ce am trăit: credința în Dumnezeu ne-a scăpat de acolo! El ne-a întărit în gândul că odată și odată vom scăpa de aici, și vom scăpa sănătoși! Eu n-am niciun merit, eu, personal, că am ajuns la vârsta de 94 de ani… Mi-am spus că acum Dumnezeu îmi răsplătește anii ăia pe care i-am pierdut, cei nouă ani de pușcărie. Așa că Îi mulțumesc din tot sufletul și sunt foarte liniștit din punct de vedere sufletesc pentru treaba asta…
Deci în orice situație vă veți găsi… asta vă rog, luați-o de bună… cereți ajutorul lui Dumnezeu: „Doamne, ajută-mă!” Dar spuneți-o din tot sufletul…. Și Dumnezeu vă ajută…
Cum ați simțit concret, ca experiență trăită, ființa lui Dumnezeu alături de ființa dvoastră? Cum l-ați simțit pe Dumnezeu?
Atunci când ne rugam… și doream să facem lucrul acesta pentru că îl simțeam ca pe ceva deosebit… pentru că nu vedeam decât jale în jurul nostru… și necazuri… și foamete… mizerie și boală. Dar în momentul când făceam rugăciunile acestea – indiferent ce preot era și se ruga cu noi și ne învăța cum să ne rugăm lui Dumnezeu… de fiecare dată când ne rugam eram fericiți că am avut câteva momente când trăiam altceva decât suferința, ne eliberam de ea… Nimeni nu ne poate salva de aici… decât noi înșine, cu ajutorul lui Dumnezeu. De aceea vă spuneam, în orice situație vă veți găsi, cereți sincer, din suflet, ajutorul Lui… Nu renunțați la Dumnezeu. Sunt mulți atei care nici nu vor să audă de așa ceva… treaba lor… nu-i obligă nimeni… Dar voi veți fi intelectuali, și veți avea oameni subordonați vouă… Fiți cu sufletele curate, și nu faceți rău nimănui! Gândiți-vă că ăla sunt eu! El este ca mine, eu sunt ca el… De ce să-i fac rău vecinului meu, de ce să-mi bat joc de el. Căci dacă cineva îmi face mie asta, bineînțeles că nu-mi place…
Cum de ați găsit puterea de a-l ierta pe cel care v-a turnat și din cauza căruia ați fost la închisoare?
Pentru că mi-am zis: dacă Dumnezeu m-a ajutat, mi-a ascultat rugăciunile, eu de ce să-l dușmănesc pe ăla care mi-a făcut rău? Dumnezeu să-i răsplătească, nu eu… Faptul că putem ierta pe cineva este o calitate extraordinară!
Ați reușit să-i iertați și pe cei care, în închisoare fiind, v-au cauzat suferință?
Dacă reușeam să intru în justiție, ca judecător, nu i-aș fi iertat, i-aș fi condamnat… Dar s-a întâmplat altfel… Așa că trebuie să ierți… Au fost ofițeri de securitate care m-au judecat atunci, și pe care i-am întâlnit după aceea pe stradă… Îi salut… vine și dă mâna cu mine… Atât. Nu-i doresc niciun rău pentru nimic în lume! Și dacă l-aș vedea într-o situație dificilă, vai de capul lui, poate l-aș ajuta…
Oare cum se simt astfel de oameni când știu că au ucis sufletul cuiva, până la urmă… Cum pot dormi noaptea când au în fața lor un om pe care l-au făcut să sufere atâta vreme? Ce fel de conștiință morală… oare au sau nu au…?
Nu au… nu au! Așa sunt creați! Nu pot fi altfel… Sunt făcuți să facă rău… Sunt instrumente ale răului…
Credeți că a existat ceva bun, ceva pozitiv în comunism?
Să vă spun ceva… sunt unii, astăzi, care spun că mai bine era atunci. Dar asta o spun de regulă cei care nu au bani, adică au probleme materiale, și zic că atunci aveam mai mult… Și că acuma e mai rău… Nu-i mai rău. Pentru că libertatea e mai presus de orice!
După o asemenea lecție de viață s-a așternut tăcerea…
E nevoie de un pic de timp ca asemenea adevăruri să se așeze în ființa noastră și să fie lămurite pe deplin. Cu siguranță ele nu rămân niciodată fără impact.
Elevii prezenți la această acțiune au împărtășit, printr-un feedback (necesar, pentru că măsoară gradul de eficiență didactică a unor asemenea activități) impactul pe care l-a avut asupra lor întâlnirea cu domanul avocat Vasile Ciobăncan:
„Domnul Vasile Ciobăncan? Un model de viață! Poveștile dânsului te fac să înveți să apreciezi tot ceea ce avem și tot ce ne înconjoară… ” (Elisa Bălan)
„Cu câțiva ani în urmă am fost împreună cu tatăl meu să vizităm o închisoare comunistă. El a putut să-mi răspundă la multe întrebări, dar la una fundamentală, nu: Cum este să fii acolo? Întâlnirea la care am participat mi-a răspuns la această întrebare. Ea m-a marcat în mai multe privințe. Între altele, mi-am dat seama cât de greu este să dezvăluim părțile întunecate ale vieții noastre și, mai ales, cât de greu este să trecem prin ele… Una este să cunoști comunismul doar teoretic, așa cum ne este cunoscut nouă, tinerilor, azi. Alta e să auzi povești de la cei care l-au trăit din plin.” (Iulia Moldovan)
„Ca viitoare studentă la drept, întâlnirea cu domnul avocat Vasile Ciobăncan m-a marcat… În special momentul în care domnul avocat a menționat că dreptatea nu se face prin răzbunare, prin aplicarea cruzimii, ci prin iertare ca încercare de a opri repetarea istoriei. A avea tăria să continui drumul vieții nu este doar un act de curaj, ci un adevărat pact de recuperare a vieții pentru generațiile care vor urma. Așadar, am dobândit o nouă perspectivă asupra vieții: o lecție de curaj, dar și de speranță, o nouă perspectivă asupra iertării și a adevăratei dreptăți. Dar am mai reținut un adevăr: că viitoarea mea carieră, cea de avocat, nu ține doar de făptuirea justiției, ci de felul în care, prin săvârșirea dreptății, suntem responsabili pentru generațiile viitoare.” (Mara Vaț)
„Genul acesta de povești, cu totul copleșitoare, ar trebui să ne facă să fim recunoscători pentru ceea ce avem noi azi: să nu uităm de unde am plecat și ce au trăit bunicii și părinții noștri ca noi să ajungem unde suntem azi. ”(Sonia Pop)
„Această activitate m-a impresionat până la lacrimi… Povestea vieții domnului avocat Vasile Ciobăncan este nu doar o lecție valoroasă, ci și un model pentru tinerele genrații. Seninătatea de care a dat dovadă povestind toate suferințele prin care a trecut este semnul clar că Dumnezeu există.” (Anamaria But)
„O experiență unică! O lecție de istorie și, mai ales, de viață. O poveste tulburătoare, care însă nu ne-a știrbit speranțele, ci, dimpotrivă, ne-a întărit convingerea că trebuie să avem curajul să gândim, să trăim și să credem în noi și în Dumnezeu.” (Sara Lucaci)
„A fost un adevărat privilegiu să ne aflăm în prezența lui…” (Alessia Zöldi)
„Povestea dumneavoastră, domnule Ciobăncan, a fost minunată și pentru că bunicul meu a fost victimă a aceluiași sistem, fiind nevoit să plece în Bărăgan alături de familia lui. În povestea dumneavoastră am reușit să găsesc și o fărâmă din suferința lui.” (Flavia Bradin)
„O primă impresie pe care am avut-o legat de prezența domnului Vasile Ciobăncan a fost spiritul său tânăr și copleșitor de puternic, o aură dominantă care a umplut sala de un amalgam de sentimente: bucurie, tristețe, melancolie. Experiența împărtășită cu noi a fost unică, pentru că este ceva ce noi știm doar din manuale. O experiență care mi-a deschis ochii legat de atrocitățile comise de propriul popor, în acea perioadă sumbră a istoriei… Cel mai important lucru pe care l-am învățat din prezentarea dânsului a fost că, indiferent cât de grea poate deveni viața, printr-un suflet tânăr toți putem rămâne un copil, un adolescent și, mai ales, un exemplu pentru ceilalți…” (Dan Teaha)
„Pe lângă faptul că domnul Vasile Ciobăncan este un exemplu demn de urmat, experiența sa de viață ne ajută mult să înțelegem o bună parte din istoria contemporană a țării noastre. Eu îl consider pe domnul avocat un martir în viață și mă pot considera norocos că am avut ocazia să-l cunosc.” (Bogdan Vidițchi)
„Sunt foarte recunoscător că am avut oportunitatea de a mă afla în prezența domnului Vasile Ciobăncan, și vreau să-i mulțumesc că și-a rupt din timpul său pentru a accepta invitația noastră. Când mi-am dat seama ce fel de sacrificiu a făcut, că și-a sacrificat, practic, tinerețea, nici nu m-am simțit vrednic să stau în aceeași încăpere cu dânsul. Pot să spun cu sinceritate că nu voi uita niciodată mărturia sa, precum și sentimentul clar de a avea în fața mea un martir.” (Rareș Hărduț)
„Domnule Vasile Ciobăncan, povestea dumneavoastră de viață a fost mai mult decât impresionată și plină de învățături… M-a impresionat în mod deosebit tăria de caracter de care ați dat dovadă în ciuda tuturor ororilor prin care ați trecut, faptul că ați avut puterea să-i iertați pe cei care v-au provocat atâta durere… Când am ajuns acasă, le-am povestit părinților despre această activitate de la școală și am trăit cu toții un moment emoționant, întrucât și bunicul meu a fost deportat…” (Florin Țărău)
Într-o lume anapoda, în care totul e așa cum NU ar trebui să fie, avem nevoie de modele. Tinerii, mai ales, au nevoie de adevăratele modele. Nu de vlogeri, nu de vedete, nu de așa zisele „personalități de instagram”. Pentru că ceea ce îi modelează nu e doar familia sau școala, ci societatea în ansamblul ei. Adică fiecare dintre noi!
Citește și: ISTORIA CA EXPERIENȚĂ DE VIAȚĂ (I)– DIALOGURI (NECESARE!) ÎNTRE GENERAȚIA DE IERI ȘI CEA DE AZI
