Există lecții de tot felul. Mai întâi sunt lecțiile de la școală. Apoi sunt „lecțiile” pe care le primim de la ceilalți: de la părinți, de la cunoscuți, dar și cele pe care ni lă dă viața. Pe ultimele, mai ales, le numim experiențe. Mai mult decât altele, acestea ne ajută să ne construim personalitatea, să ne sporim ființa. Câteodată învățăm și din experiențele celorlalți – mai ales atunci când nu suntem atât de orgolioși să trăim cu sentimentul că știm totul, ci acceptăm un sfat (născut din lupta cu viața) pe care celălalt ni-l șoptește, modest, ca pe un dar oferit cu iubire.
ISTORIA CA EXPERIENȚĂ DE VIAȚĂ –Așa s-a întâmplat zilele trecute la o „lecție” de la „Moise Nicoară”, care a fost gazda unei activități inițiată de doamna prof. dr. Diana Șiminca-Oprița, activitate devenită deja o tradiție.
În cadrul acesteia, ora de limba și literatura română se transformă într-un exercițiu de învățare prin transferul unei experiențe de viață. Pentru că, poate mai mult decât oricare altă disciplină, literatura are cel mai mult de-a face cu viața. Astfel, la orele de literatură de la clasa a IX-a (la unitatea Confruntări etice și civice) și, de asemenea, a celor de la clasa a XII-a (care vizează literatura aservită comunismului), așezarea în context a literaturii se face în cadrul unei ore speciale, în care elevii au posibilitatea să inițieze un dialog cu o personalitate locală care a trăit experiența închisorilor comuniste.
La această activitate a răspuns, ca de fiecare dată, avocatul Vasile Ciobăncan, președintele Asociației foștilor deținuți politici din Arad. Intrând cu dibăcie și pe nesimțite într-o altă dimensiune temporală (care, pentru cei foarte tineri, pare desprinsă din filme sau din povești), domnul Vasile Ciobăncan a evocat clipe din viața de elev de atunci.
Apoi relatarea a derulat momentele dureroase ale arestării și încarcerării și a înfățișat episoade din detenție:
„Era atunci zvonul că erau mulți partizani în munți, care au fugit din armată (ofițeri, care n-au vrut să intre în armata socialistă) și s-au retras în munți, cu arme, s-au organizat, dar bineînțeles că securitatea a început să-i caute. S-au luptat cu securitatea; au murit și din unii și din alții (partizani și securiști – n.n.), dar nu s-au predat. Și atunci ne-am gândit să facem și noi ceva (un grup de tineri – n.n.), nu să ne lăsăm pe noi și țara noastră să fim batjocoriți de străini (adică de ruși)…. Și am făcut o organizație…
Dar unul dintre noi, care era cel mai în vârstă, era basarabean săracul, a fugit în timpul războiului din Basarabia și a venit în țară, fiind și el angajat cu noi în același loc de muncă. L-am cooptat și pe el în organizația noastră. Dar a venit un ordin de la Ministerul de Interne în care scria că toți cei care au plecat din Basarabia fără acte trebuie să se prezinte la poliție și vor fi trimiși înapoi.
Atunci el și-a zis că dacă așa stă treaba, e nenorocire! Și ca să scape de asta, s-a dus la securitate și ne-a turnat… Atunci a venit securitatea și ne-a luat așa ca din oală de la servici… Ne-au dus, ne-au anchetat, ne-au bătut și ne-au condamnat… Patru au fost condamnați la 15 ani de închisoare, doi la 8 ani și unul la 6 ani… Și atunci a început calvarul pușcăriilor comuniste…
Norocul meu a fost că eram tânăr, și așa am rezistat la tot ce a fost acolo: bătăi, foame, muncă până la epuizare…
Am trecut prin toate închisorile din țară: Jilava, Gherla, Aiud, Oradea, ba chiar și în Balta Brăilei, la tăiat de stuf în Delta Dunării… Aveam o condamnare de 15 ani și eram pregătit să o împlinesc până la capăt, deși era greu. Erau cu noi oameni mai în vârstă, dormeam cu ei în pat și dimineața vedeam că nu se mișcă…
Însă la un moment dat, în România situația s-a mai relaxat și atunci ne-au lăsat liberi.
Făcusem deja nouă ani, dar măcar am scăpat de moarte, căci intenția lor era să dispărem… să nu mai existăm… toți acești oameni care luptau împotriva comunismului să dispară… Cât timp am fost acolo mi-am zis că atunci când ies vreau să devin procuror, să-i condamn pe toți ăștia care ne-au făcut rău… Am făcut facultatea, dar n-am reușit să ajung procuror, deși am făcut hârtie la Ministerul Justiției. Am primit o hârtie – o am și acuma: având în vedere că ați fost dizident politic și ați luptat împotriva comunismului, nu aveți dreptul să faceți parte din justiția românească. Atunci m-am angajat jurist-consult la Arad… Și așa anii au trecut până azi.”
A fost o oră care a condensat între clipele ei o experiență viață cu totul aparte, adevăruri dureroase, dar și sfaturi prețioase de urmat pentru cei mai tineri. Absorbiți cu totul în poveste, adolescenții au formulat întrebări rostite cu vocile pline de emoție. Și aceasta întrucât cuvinte și sintagme precum „sacrificiu”, „lupta pentru un ideal”, „puterea de a supraviețui” și „credința în Dumnezeu” nu au mai rămas (așa cum sunt unele dintre ele astăzi) simple concepte de dicționar, ci au căpătat o întruchipare vie și, prin aceasta, forța de a modela oameni.
(va urma)
Foto/video: Ileana Buzeșan
