ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI (XLVII) | „CE ȚARĂ FRUMOASĂ!… PĂCAT CĂ-I LOCUITĂ!…”
[JUSTIFICARE: Mă pregăteam să scriu un fel de concluzie la cele patru părți din episodul „Șmechero-crația vs. Fraiero-filia” din cadrul mini-serialului „Lumea ca o vomă…”. M-am hotărât să mai aștept; vreau să consult niște statistici, deși cunosc prea bine că cele din urmă, nu că ar fi mincinoase, ci se pretează la orice fel de manipulare, în orice fel de scopuri. Aflat în Cluj (pentru o destul de lungă perioadă, din rațiuni medicale), m-am văzut scutit de o mulțime de corvezi „casnice”, rutiniere și m-am trezit cu timp suficient să meditez la lumea de azi în care e încastrată și Românica. Evenimentele – interne și externe – curg gârlă… Nu voi putea purcede la plănuitele concluzii despre starea strict-prezentă a țărișoarei noastre până nu încerc să-mi clarific mie însumi, deci, totuși subiectiv, what the fucking hell is going on… în „arena” (plaza de toros) în care „se joacă” soarta planetei. Asta voi încerca să fac în cele ce urmează. AUTORUL]
1. Ole!… ole, ole, ole!… Europa nu mai e!?…
Să dăm, mai întâi, Franței, ce-i a Franței: luni, 14 iulie A.D. 2025, s-a sărbătorit Ziua Națională a Franței… Cu mare fast, la Paris, dar și în multe alte țări; caracterul iconic al Căderii Bastiliei (1789) impregnează întreaga lume „liberă” de azi. Deci: „Vive la France!”. Pentru noi, ca români, Franța are o semnificație aparte: nu avem dreptul să uităm ce-a însemnat această țară (politic, cultural-lingvistic) pentru modernizarea țărișoarei noastre (sec. XIX)… Treaba aceasta nu este doar ceva ce ține doar de istorie, ci și de stricta actualitate! De aceea am pledat mereu: orice român, mai educat și care se respectă, trebuie să știe să vorbească (măcar elementar) limba franceză, să cunoască (măcar elementar) cultura franceză… Da, știu, lumea contemporană este sub domnia (era să zic, „tirania”! sic!) lumii, culturii și limbii anglo-saxone; este o realitate pe care – mai ales pragmatic! – nu putem să o ignorăm. Prin urmare, să ne amintim că tot în „luna lui cuptor” am sărbătorit (și noi!?…) Ziua Independenței Statelor Unite ale Americii (4 iulie)… Pe de altă parte, ceea ce nu-mi place mie, este modul „cam lacrimogen” în care pomenim de „sora noastră mai mare” – notre soeur aînee – Franța, noi fiind „surioara mai mică” – la soeur cadette… Parcă aduce un pic a Caragiale…
Evident, presa can-can-urilor n-a scăpat din ochi, cel puțin două „evenimente curente”…
În vizita oficială, de stat, a președintelui E. Macron în Regatul Unit (prima vizită a unui șef de stat din U.E., după Brexit?), la un banchet oficial (știți prea bine protocolul supra-realist de la curtea regală britanică), cică M. le President de la Republique … i-ar fi făcut cu ochiul (cică, foarte „franțuzește”!) Alteței sale regale (Her royal highness) Kate… cică, la un toast… Pomenesc acest „eveniment” („nelalocul său”…) deoarece vizita a avut loc în proximitatea zilei naționale a urmașilor „cocoșului galic”… Apoi, la marea paradă de pe Champs Elysees, un cal mai nărăvaș, din celabra gardă călare, a „binevoit” să iasă din rând și să-l trântească pe nefericitul încălecător… and so what? Oriunde, la astfel de „evenimente”, se poate „gafa”… et qu’est-ce qui se passe avec ca?
Dar să revenim la chestii mai serioase… majoritatea evenimentelor naționale și internaționale (oficiale și nu prea…) nu scapă ocazia preamăririi noului Dumnezeu-tătuc („sfânt-spirit” pur comercial, barbar și gregar) Donald-Duck-Dick. Este evident (sare-n oăchi!) că azi lupta pentru supremație mondială (economică și tehnologică) se duce între doi „giganți” – SUA și China. Ambele „mari puteri” caută să-și înfeudeze „puterile mai mici”, chiar și pe cele „emergente”. Chinei nu-i prea merge (în zona indo-pacifică): Japonia și Coreea de Sud (chiar și India!) sunt niște „nuci tari”. În schimb, America acționează tot mai fățiș pentru instaurarea unei relații de vasalitate de la „suzeran” (SUA), la „vasal” (Europa). Are – și așa – destulă bătaie de cap (nu numai economico-tehnologică) cu China, în acea zonă indo-pacifică și aiurea… Politicile fiscal-vamale aiuristice, intempestive ale „Marelui Yankeu”, i.e., „azi, așa; mâine, pe dos; poimâine, dracu’ mai știe”… „cocoșesc” în primul rând, „Europa mea”!… Nu mai pomenesc de enorma și oneroasa afacere cu ajutorarea cu arme a Ukrainei: gata!, yankeii „dau drumul” la cele mai moderne sisteme militare (primordial, defensive, dar și… ofensive!). Cele „ofensive” nu mai sunt ascunse sub preș: există reglementări clare în dreptul internațional („legi ale războiului”?!…), atunci când un stat este supus unei agresiuni militare străine, fără să o fi provocat… Numai că acum afacerea devine tipic „trumpistă”, oneroasă: țările membre NATO din Europa vor plăti – ele! – respectivul armament, apoi, – tot, ele – îl vor face cadou („ajutor”) Ukrainei… (plus un bonus și din partea lor). Astfel, America nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i pute… S-o creadă mutu’! Rusia nu-i condusă chiar de handicapați mintal… dimpotrivă! Azi, însă, nu mai are, nici ea, de ce „să baune”: și Kremlinul e ajutat, pe față!, de China, Coreea de Nord și Iran… Prin asta, deja se aud voci care clamează că – de fapt – al treilea război mondial a și început!…
Cred că acum, boieri dumneavostră, pricepeți de ce am dat „acele” titluri (episodului de față și primului său paragraf). Dar, cum mie îmi place – în ciuda orbecăielilor politicienilor vechiului continent – să mă consider cetățean European, să-mi cristalizez o conștiință europeană – nu mă voi opri să „latru”… Deși am strania senzație de a lătra în gol…
2. Sentimentul grețos de „déjà vu”: de la „tătucu’ Stalin”, la „tătucu’ Donald-Duck-Dick”… Și invers?…
Când Stalin a mierlit-o (1953) eu nu aveam decât vreo doi „anișori”… Așa că nu pot spune că am trăit pe viu „glorioasele vremuri”… Totuși, mulți ani „după”, mai găseam – prin poduri de case, magazii dezafectate etc. – portrete color „mărețe”, lozinci „mobilizatoare” și adulatoare, pe pancarde mari, ce erau cărate pe brațe muncitorești voinice, pe la tot felul de manifestații „tematice”. Până prin anii ’64-’65 nu se schimbaseră multe lucuri: se înfiera cu „mânie proletară” Occidentul decadent, imperialist, putred, neo-imperialist și neo-colonialist (unde, on the top, trona nemernica de America…); se omagia, în schimb, „Măreața Uniune…” cu tot ce ar putea „atârna” de progres, libertate, bunăstare… știți și dumneavoastră, boierii mei, doar meteahna asta s-a prelungit până în 1989, numai că (după ’65), cu idoli noi, autohtoni, d’ai noști’… și cu actori „parțial” schimbați… Asta nu împiedeca rularea de filme occidentale (unele capodopere!) la fel ca filme sovietice de referință (e.g. capodoperele lui Tarkovski) sau din ilustra pleiadă de regizori și actori polonezi ș.a.m.d. Evident, cenzura acționa, mai ales în cazul filmelor din Vest unde apăreau tot mai des și „scene tari” ce-ar fi „vânturat” bine hormonii românașilor.
„Războiul rece” se manifesta și dincolo de „Cortina de Fier”, numai că într-o relație simetric-opusă. „Acolo” era preamărită America (și cu bune și cu rele) și se infiera lumea totalitară (în primul rând, pe atunci, cea comunsită…). Mai aveau câte un loc’șor (pe podiumul laudelor) și Marea Britanie, Franța, Germania de Vest, Italia… În esență: Nihil novi sub sole (nostrum…).
Deci: la noi (în Est) erau pupați în cur sovieticii, la „ei” (în Vest) erau linși în dos americanii. În această stranie simetrie inversă, totși o mențiune importantă: în Est critica era cu desăvârșire exclusă, ce să mai zic de bancuri (cu toate că circulau în prostie, dar in underground și în medii „verificate”… altfel… o bună ocazie de a-l întâlni personal pe tovarășul Lenin, mai târziu, și Stalin…). Era totuși o diferență..
Ceea ce mă sictirește cumplit astăzi este (atât în Vest, cât și la noi, în Est) trecerea de la cultul lui Stalin (…Mao, Ceaușescu…) la cel al „tovarășului” Trump… În orice luare de poziție oficială (nu mai vorbesc de țipțării de la Casa Albă) ni se reamintește de nețărmurita înțelepciune a „tov-ului” Trump. Când îi văd și aud pe acești „yes-men”, mă apucă „bâț-ul”…
Pentru cei mai tineri, voi exemplifica (nu cu texte ce s-au „fumat” deja destul), cam cum „mergeau lucrurile” în plin stalinism, prolecultism, socialism dogmatic… Dificultatea nu a fost de a găsi așa ceva, ci de a selecta ceva inedit din puzderia de „omagii”… Pentru „introducere în atmosferă”:
<< (…) Luaţi seama, ucigaşi din Soare-Apune:
nu veţi opri istoria în loc!
Pe calea viitorului – minune
păşeşte azi ne-nvinsa Uniune
şi-n rînduri tari – brigăzile de şoc!
Cu noi e tot ce-i dragoste de viaţă:
armate nesfîrşite de eroi,
înfăptuind gîndirea lui măreaţă
din cîmpii arşi – la mările de ghiaţă,
în numele lui Stalin – sînt cu noi!
Stegar ne e atotînvingătorul
partid în jurul cărui facem zid!
E tot ce-a făurit mai bun poporul!
în lupta lui trăieşte viitorul,
şi Stalin, viu, trăieşte prin partid.>>
[Dan Deșliu – „Pentru Stalin”, Scânteia, 9 martie, 1953. N.N. : autorul a devenit ulterior disident… sic!…]
«Imn naţional sovietic:
O, mare Stalin. O, lider al popoarelor,
Tu, cel care ai readus omul la viaţă,
Tu, cel care faci să rodească pământul,
Tu, cel care repui în drepturi prin secole,
Tu, cel care faci să înflorească primavara,
Tu, cel care faci să vibreze corzile muzicale…
Tu, splendoare a primăverii mele!
O, tu, Soare reflectat de milioane de inimi!» [anul?… cu siguranță, după 1930 și înainte de 1953…]
… Să mai continui? Nu! Nu vreau să vă stric pofta de mâncare…
Dar să creăm totuși un mic „echilibru”… Ce ați zice de:
Tribute to the President
Donald-Duck & Donald Dick?
There’s nothing to be new:
Your mind is like a brick!
So, I’m feeling to fuck you!…
[autor NE-cunoscut dar ușor de RE-cunoscut…]…
3. „Pe pământ avem de toate / Și mai bune și mai rele, / Bune, rele, / Și-nchisori și libertate / Și-a putea și nu se poate / Și noroi și stele” [Adrian Păunescu – „Pământul deocamdată”]
Subscriu parțial la „zisa” unui critic al timpului; citez din memorie: „Nu-mi place acest om, dar îmi place poezia lui”… Pentru mine, „parțial”: deși s-ar fi vrut un nou Vladimir Maiakovski, nu s-a ridicat la grandoarea și puterea/ energia efervescentă uriașă a poetului sovietic… Și rusnacul a făcut compromisuri grave (e.g. poemul „Lenin”… din chestia asta am și dat bacalaureatul la limba rusă, obligatorie pe vremea mea…). Pe Păunescu îl accept (repet, cu multe rezerve!) și din pricina cărții de reportaj „De la Bârca la Viena și înapoi” (1981 – Motanul Arpagic„ plutea” pe norișorii cei mai de sus al „adulației” prostimii!). De fapt, citatul din poezia „Pământul deocamdată” (cred că l-am mai folosit, în „paginile” lui Critic Arad, când eram încă în Anglia) are un skepsis: mi-a inspirat titlul global al acestui episod, aducându-mi aminte de un banc politic „de pe acele vremuri”, apoi, fiindcă în cartea menționată e vorba de un drum la Viena, autorul nu a uitat să menționeze, expres „și înapoi”!… au bon entendeur salut! Cu ironia bine disimulată, cu reverberații adânci în „epocă”, aceste ultime două cuvinte din titlu m-au dat gata! That’s it! …
Să fie oare chiar „păcat” că această țară frumoasă e „locuită”?
Eu cred – cu toată puterea, convingerea, că-i o aberație! „Clasa politică” de la noi poate că se complace în această situație dar nu cu referire la ea însăși (?!). Deranjează faptul că, după ’89, românașii onești, de rând, au moștenit (mai ales de la francezi) „vocația protestului”. E o feliuță (minusculă) de libertate, dar nici cu asta n-am prea știut ce să facem… Ceea ce fac cei din AUR, SOS și POT numai protest civilizat nu s-ar putea numi. Pe Gică trumpistu’ a lu’ Simion, mai că-l înțeleg… atâta îl duce mintea și nivelul de pregătire profesională. Pe Șoșocoaia-isterioroaia, iarăși o înțeleg, ea este un caz tipic de studiu pentru neuro-psihiatrie. Găvriloaia-habotnicăroaia von Deva este un caz mai aparte: „progeria” celor aliniați sub standardul său pare să rămână o boală „în familie”. Îi înțeleg și pe actualii guvernanți – nu prea au ce face, nu prea au de ales când stau sub „sabia lui Damocles” al căderii țării într-o prăpastie fără fund. Nu îi susțin, dar plec de la premisa că acum nu prea mai avem ceva mai bun… deocamdată. Și protestele masive, ce-au început să inunde străzile orașelor noastre, sunt de înțeles: oamenii au îndrăznit să spere că se poate trăi un strop mai bine, dar se retrezesc aruncați în marasmul în care se zbăteau de atât amar de timp. Reformele necesare ar trebui să înceapă de la esența cea mai adâncă a statului actual, de la Constituție, justiție, educație, administrație etc., toate fiind – vorba englezului – out of fashion! Recte, în loc de „panem et circenses”,mai bine „panem ac reformationes”…
Da, le înțeleg pe toate! Ceea ce nu înțeleg este absența minimei raționalități din politica noastră…
În ce ar consta aceasta, știe toată lumea de bună credință. Inerția establishment-ului este, toată, „normală”: cine ar renunța la privilegiile dobândite? Aici, nu mai contează dacă pe baze legal-justificabile sau nu. Nici o țară din lumea asta reală nu se organizează și conduce după precepte „rupte din Rai”… În cazul maselor largi de populație „normală” și „profundă” nu se pune așa problema. Oamenii simpli doresc – firesc, legitim! – să-și păstreze bruma de drepturi și libertăți câștigate. Chiar dacă li s-ar explica – cu cea mai mare putere de persuasiune rațională posibilă (azi, absentă!) – nu se poate trece peste niște „blocaje” ce țin de psihologia socială, de psihologia maselor, de însuși caracterul sucit al firii umane! Aici e „buba” și… drama!… „Calitatea” unei țări nu depinde atât de „frumusețea”, bogăția, resursele ei… depinde – primordial! – de „oamenii care o locuiesc”. Dar și de curva de istorie ce sălășuiește în lupanarul politicii!…
Citește și:
- articolele anterioare din Seria ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI
- Seria LUMEA CA O VOMĂ sau GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
