ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI (XXVIII)
ISTORII PARALELE SAU CUM NU SE SCRIE O RECENZIE!… Pe marginea cărții lui Ioan TULEU „Privind înapoi cu ironie” (Amintiri din epoca de aur), Ed. Mirador, Arad, 2024
– ACTUL IV –
Timișoara… „..ante portas!”… sau… „Mâța lui Schrodinger”…
Să fim cinstiți! Nici Timișoara nu-i Hanibal, gata să asedieze „Cetatea eternă”, dar nici Aradul nu-i Roma… Și atunci, de unde mi-a venit mie ideea de a sugera (în episodul anterior) că în cartea lui Ioan Tuleu („Amintiri din epoca de aur” – subtitlul), spectrul Timișoarei („tâmpișoara” – apud studenții arădeni ce studiau la Cluj…) plutește deasupra Mureșului, la Arad? Ca o ceață nevăzută și chiar nepomenită explicit de-a lungul întregii cărți. Excepție: doar momentul (scurt) în evocarea declanșării „Revoluției române” – cea adevărată… Chiar așa, unde-i Timișoara când ea nu e prezentă deloc în carte? Ei bine, răspunsul meu este: peste tot!… Pentru a lămuri acest „paradox” ce pare să aducă cu… „Pisica lui Schrodinger”(magnifica interpretare-Copenhaga a mecanicii cuantice!), nu voi intra în detaliile (delicioase!) ale fizicii moderne, ci voi încerca o explicație – cu pretenții de mare subtilitate (sic !?) – a felului în care „pisica-Timișoara” este, simultan, „vie și moartă”, în ograda Aradului… Dar să începem cu „începutul”…
În perioada socialismului multilateral subdezvoltat se remarcă doua etape în organizarea teritorială a Românicăi: regiunile, apoi județele (din 1968). În perioada „regională”, Aradul era doar un raion; capitala Timișoara (tâmpișoara) „trona”, fără drept de apel. La toate categoriile… părea „firesc” nu?… În perioada „județeană” conturarea Aradului și cristalizarea resurselor sale (economice, dar și culturale) s-a făcut, de înțeles, în mai toate cazurile, pe mâinile arădenilor (capitală de județ & județ). A existat chiar o perioadă de relativă prosperitate sub tov. „prim” Aron… Dar capitala Banatului („fruncea”) nu s-a astâmpărat… de neînțeles… era (cel puțin ca pretenții…) o gaură neagră cosmică ce „sugea” cam tot, pe o rază ce acoperea aproximativ vechea regiune. Era un imperialism la scară mai redusă, comparativ cu La Piovra („octopus Bucharestis” – zis azi Bula lu’ Pândaru), pentru mine, cel puțin, cel mai detestabil „punct pe hartă”, cocina politică și morală am Dâmbowitzen Fluss (pardon, Strom)… Dacă învățământul arădean mai pare – și azi – oarecum, în continuare, „vasal” în raport cu „suzeranul” de pe Bega, pe vremea „aceea” lucrurile erau clare, to’ași… Dar nu același lucru se petrecea cu alt focar de cultură, ceea ce eu, aș numi cultura de masă, educația continuă. Aici văd eu rolul magistral jucat de Ionică Tuleu & Casa Prieteniei / Universitatea Populară / Universitatea Cultural-Științifică. El este modest (sau face pe modestul?). Dar eu am fost martor (viu!), mai ales în cea mai critică perioadă – „zona crepusculară” – ’86-’89. El a știut să mobilizeze oameni de valoare (majoritatea, formați la școala veche, interbelică) spre a oferi un „strop de lumină” poporului de rând, prin conferințe, mese rotunde, întâlniri cu „masele”, la ei acasă (în județ) sau la locurile de muncă. Să nu uităm că Aradul era un puternic centru economic (industrial, agricol și de servicii) clădit pe un trecut cu care orice arădean se poate mândri… chiar dacă acest „trecut” aparține perioadei habsburgice sau austro-ungare…apoi, interbelice… teritoriul românesc nu „se mută” după capriciile sau „fițele” politicienilor vremii! „Clasa muncitoare” (industrială și agricolă) avea o mare nevoie de „iluminism” (= răspândirea culturii în mase, în popor), mai ales în obsedenatele decenii ’45 – ’89. D-l Tuleu a făcut-o, după propriile sale puteri și în limitele gardului de „sârmă ghimpată” ale lagărului România socialistă… „Era însă un mare avantaj la Universitatea Populară și acesta consta în faptul că ne autofinanțam, adică neprimind bani de la bugetul statului, libertatea noastră de mișcare era mult mai mare.(…) Știam prea bine ce puteam face și ce nu, dar întindeam coarda până la limita permisă, așa încât să ne ferim de neplăceri” (p. 34). Apoi, „Aradul nu era centru universitar în acea vreme și Universitatea Populară (Cultural-Științifică) suplinea absența oamenilor de mare suprafață culturală” (p. 35). Nu a durat prea mult acest „aparent” Dolce far niente: partidul hulpav, prin oamenii săi și mai hulpavi, se vor preta – tot mai des – să-și bage labele în „borcanul cu miere”. Așa își acopereu toți „ăia” pantalonii rupți în cur de ineficiență a „activității politico-ideologice” (ha, ha, ha… ce mama dracu’ activitate? .. căci era o impostură, dublată de puturoșenie ce se vedea pâna la Moscova lu’ Gorbi…). Ionică marchează – cu umor cenușiu – de ce nu negru ca–catranu?… nu știu…) acele momente…
Deci – to sum up (vorba englezului… și din mine…): Prezența fantomei Timișoara (tâmpișoara) este vădită prin chiar neprezența (nepomenirea) ei! Sic! (de data asta de la sic…-tir!). Acum cred că înțelegeți ce-am vrut să zic cu „mâța lui Schrodinger”… Cred că s-a înțeles că „pseudo / anti – recenzia” mea a fost – și pentru mine! – un bun pretext de amintiri personale…
„Dragu’ mieu, la revedere / Țara meletar ti cere!…”
Cea mai „voioasă” parte din „Privind înapoi cu ironie” este Cap. „Servesc patria”, căci „Dulce ca mierea e glonțul patriei” (Salve! Petru Popescu…). Și Ionică Tuleu și eu am făcut armata la Maria Radna-Lipova (Școala de ofițeri de rezervă „Detașamentul Păuliș”), cele șase luni „post-universitare”. Numa’ că eu am făcut-o vara (1975) iar Ionică, iarna (1975-76). Pentru mine a fost o vacanță (parol!), pentru Ionică a fost cam tot așa ceva, doar cu mențiunea – evidentă pentru oricine a fost meletar – că viața de cazarmă și instrucția militară pe timp de iarnă… Eu am plătit un „preț” pentru „Jocul de-a vacanța”: inundațiile din vara lui ’75… doar o săptămână… dar a fost fără macheală și cu cota de avarie la țigări… dar a fost doar o săptămână…
Așa cum scrie și autorul cărții, armata pe „vremea aceea” a reprezentat o bună perioadă de viață fără griji, responsabilități, dar, mai ales de experiențe comice. Câte ceva, (în ceea ce mă privește strict și personal) am mai relatat eu în trecute „pagini” de Critic Arad… Dar, coincidența coincidențelor (!), Ionică relatează cam tot același gen de „isprăvi”. Eu, unul, nu voi uita – veci pururi – replici demne de Gâgă sau „Cascadorii râsului”. „Să nu vă prind în oraș cu femei de sex opus!”, „În dulapurile dumneavoastră să fie ordine și disciplină!”, „Salt înainte, până la aliniamentul vacilor!”, „Apoi, …‘tui mama mă-si tovarăși!” (adunare de careu și cu ofițerul „vorbitor” luând poziția de drepți și salutând regulamentar, militărește, cu mâna la chipiu – din reflex; motivul? iar făcuserăm vreo „boacănă”), „V-am chemat pentru ultima oară, săptămâna asta care va veni”?, „Învățătura partidului nostru, a tovarășului…(știm cine…) stă la temelia bazei acestui fundament!”( ?) (de data asta, un coleg „de suferință”, absolvent de I.P.3. – limba și literatura română! <<„horribile dictu”! >>, dar are scuze, era oltean-gorjean, era ședință de partid și, în plus, era plin de <<elan patriotic>> și conducea revista unității <<Gând tineresc>>, el fiind totuși cam bătrănior și n-a scăpat de armată…). „Bulău”, eu n-am făcut, dar Ionica da, așa cum relatează „prinvind înapoi cu ironie”… În plus – tot din relatările sale – se pare că, de pe atunci, începuse să-l mănânce undeva… gândul însurătorii… după meletărie… Doamne, în ceea ce mă privea pe mine (atunci… dar nu numai…), nici în coșmarurile mele cele mai negre…
Ca absolvent de facultate cu profil istorie (el), filosofie (eu) erai predestinat să faci armata la specialitatea-politruci. Ionică a făcut-o până la capăt așa. Eu am „buctat-o”, fiind „retrogradat” la un pluton de infanterie normală („pifani” / „iepuri de câmp”), cam la vreo lună și jumătate după începerea „stagiului”. Motivul? siderant! Acasă la Cluj, mă căutase la Universitate un profesor din Canada cu care eram în corespondență și îmi trimitea cărți de-ale sale și off-print-uri din articolele sale; mă pregăteam de admitere la doctorat și – cu această ocazie – mi-am făcut o mulțime de legături științifice, mai ales cu cei din Vest… Ulterior, profii mei mi-au relatat „evenimentul”… au reținut doar că avea niște plete splendide (slăbiciunea mea, deși nu eram rocker) și era însoțit de o muiere slăbănoagă, ieșită parcă din Gulag). L-am cunoscut personal (face-to-face) abia în 2003, la un Congres internațional la Krakovia (atunci era fără muieret dar pletele lui memorabile rămaseră, e drept, ceva mai cărunte). Surpriza a fost la mine, în armată: tocmai ieșisem din gardă și voiam să „mă hodin o țâră” în timpul reglementar de siestă; am fost chemat urgent la poarta unității unde mă aștepta un tânăr locotenent de Securitate, venit tocmai de la Cluj (???); avea același nume de familie ca mine, cel puțin așa s-a prezentat, și m-a chestionat la modul absurdului tipic „epocii”: de ce am fost eu căutat de un străin (și încă dintr-o țară din tabăra inamică Românicăi socialiste)? Și – colac peste pupăză – în timp ce eu făceam armata? Doamne, mare-i grădina… eu n-aveam habar, „canadianul” nu mă anunțase că vine la noi în țară și… Cred că mai degrabă, tânărul ofițer tiz-de-nume-de-familie, își găsise „de lucru” ceva prin zona Aradului și a profitat de ocazie să-și ia „ceva liber” (că, formal…). Omu’ s-a lămurit iute și ne-am despărțit în termeni amicali. Numai că la discuția de la poartă a fost prezent și C.I.-stul unității (era musai, ce vreți, re-gu-la-men-te!). Urmare, la vreo câteva zile am primit un șut în fund și am plonjat într-un pluton „normal”. Zic „normal”, pentru că „ăia” de la „politruci” făceau o instrucție de „mamă-mamă”, deh… trebuia să fie mereu fruntași… Așa că a fost o ușurare pentru mine și mi-am putut vedea de lectura multor cărți de specialitate cărate de mine (într-un al doilea cufăr meletar)… Mă întreb, cum o fi suportat Ionică Tuleu bulăul (având o „vină” quasi-nulă: au profitat de ocazie să dea o fugă prin Lipova… la beri, desigur!). Că toți profitam de orice ocazie să o „tundem” vreo oră-două, prin micul târg, să radem o berică sau o vodculiță… Ce „dezertare” Doamne feri! De dragul „vacanței” și confortului (militar, da, dar tot un oarecare confort) cine dracu’ ar fi avut chef să „dezerteze” și, mai ales, unde… Aaa… frontiera era aproape dar… Deci Ioan Tuleu are perfectă dreptate când scrie că „Abia acasă ne-am dat seama că acolo în unitate eram liberi de grijile cotidiene, de teama de șefi, de obligațiile de serviciu și de multe alte constrângeri civile” (p. 93). Totuși, din câte știu, alții, făcând armata în alte părți de țară, n-au avut norocul nostru, al lui Ionică și al meu și… al tuturor camarazilor de la U.M. „Detașamentul Păuliș”… Deci, în deplin acord cu Ionică, subscriu!… Aferim!
În ultimul episod al acestui serial (numit, evident Epilog sau „Fermetură” – simetricul „Uverturii”) voi încerca să trag – tot evident – o serie de concluzii… Anticipez, recomandarea mea fierbinte pentru prietenul Ionică Tuleu va fi: The Show must go on! (… reverberații ale experienței mele – fericite! – în Anglia; ha, ha, ha, din nou, perfidul Albion…). Perioada încinsă – la „foarte propriu” – de după ’89 merită o continuare a privirii înapoi cu ironie, de data asta, garantat, „ironie amară”… cei de azi vor înțelege de ce…
Citește și:
- ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI (XXVII). Pe marginea cărții lui Ioan TULEU „Privind înapoi cu ironie” (4)
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii